Lumina orașelor – poveste pentru toți copiii, indiferent de vîrstă
Stelele sînt vii. Trăiesc și visează. Iubesc și speră. Apoi mor. Există stele generoase care ard mult, iar cînd apun, explodează spre a da naștere altor stele sau planete. Stelele meschine trăiesc urît. Cînd îmbătrînesc, se închid în ele însele, iar moartea le transformă în găuri negre, din care nici lumina nu mai iese. De aceea au și nume de batjocură: găuri. Între ele, stelele vorbesc cu lumină. Cînd ridică vocea, de emoție sau supărare, pulsează. Dar indiferent cît de supărate ar fi la un moment dat, stelele sînt sociabile. Adoră compania altor stele și le place să hălăduiască împreună prin Univers, sub formă de galaxii, mereu înainte, curioase să descopere spațiile infinite și întunecate dinaintea lor. Nu le sperie întunericul pentru că ele îl luminează oricum.
Uneori, deși distanțele dintre ele sînt considerabile, două galaxii se apropie atît de mult încît se îndrăgostesc una de cealaltă. Atunci, îngemănate de forța atracției universale, ele se contopesc într-un dans magistral al iubirii și trec una prin cealaltă, apoi rămîn pe veci împreună, formînd un nor, înlăuntrul căruia sînt galaxiile, iar în ele stelele și, agățate de stele, planetele cu sateliții lor sau vagabonzi interstelari ca asteroizii și cometele.
Planetele sînt visurile de iubire ale stelelor. Pentru că stelele iubesc la fel ca oamenii. Puținele stele norocoase care își găsesc jumătatea formează stelele binare, așa cum e Sirius. Însă la fel ca la oameni, chiar dacă poți iubi, se întîmplă să-ți treacă viața întreagă și să nu îți întîlnești jumătatea. Iar pentru stele e și mai greu, căci distanțele dintre ele se tot măresc odată cu trecerea timpului și astfel multe stele sînt condamnate la solitudine. Atunci aștrii solitari, încă din tinerețea lor, atrag pulberea stelară și praful cosmic și creează planetele, aceste ființe dragi și recunoscătoare care, toată viața lor, vor sta numai lîngă steaua cloșcă ce le-a născut, orbitînd mereu în elipse iubitoare în jurul ei.
Planetele trăiesc exact cît steaua care le-a creat. Nici o secundă mai mult. Și lor, stelele le vorbesc tot cu lumină, numai că, spre deosebire de stele, planetele sînt tăcute. Ele nu pot emite lumină, nu pot vorbi, dar pot reflecta lumina stelei, îi pot întoarce surîsul.
Foarte rar, planetele au simț artistic, la fel ca Pămîntul bunăoară care, de cînd s-a îndrăgostit nebunește de Lună, îi cîntă, îi compune versuri și îi pictează. Își adună vînturile trubaduri, scrie poemele jucăușe și zăpăcite ale norilor și, cu pensulele lui vii, își decorează pielea. De cîteva mii de ani încoace, îi place să deseneze orașe și drumuri. Pentru drumuri, folosește pensule subțiri, formate din echipe mici de oameni, atît de orgolioși încît cred sincer că fac drumurile pentru ei înșiși. Cînd desenează orașe, folosește pensule groase, formate din mii de oameni care deschid cariere, extrag metale, piatră, din care fabrică apoi pigmenții culorilor clădirilor, parcurilor, aleilor, străzilor. Carierele nu-i prea plac Pămîntului, sînt ca niște furuncule care te sîcîie cîteva zile înainte să-ți treacă. Important e totuși ca oamenii să le folosească frumos.
Pentru tușa finală, acea mișcare fină de condei care face diferența dintre o operă de artă și o pictură de duzină, Pămîntul folosește o pensulă atît de fină încît are un singur fir, un singur om care realizează ceva atît de remarcabil încît orașul îi poartă veșnic numele în amintire. De-a lungul timpului, a folosit pensulele Imhotep, Fidias, Apolodor, Arthemios, Michelangelo, Palladio, Bernini, Haussmann, Cerda, Wright, Niemeyer, Aalto și altele.
Și orașele îi ieșeau Pămîntului din ce în ce mai bine, doar că Luna nu le putea vedea din cauza umbrei, așa că Pămîntul avu o idee magnifică și inventă lumina cu gaz, apoi pe cea electrică, făcînd nopțile orașelor sclipitoare, înveșmîntate în radioasa pictură a iubirii lui pentru Selene.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons
