Rezistenţe faţă de dictatura islamistă
Fundamentalist, politic represiv, visînd să distrugă ordinea democratică a Europei, terorist în numele lui Dumnezeu: iată chipul cel mai izbitor prin care islamul se face astăzi cunoscut. Iranul prins în pumnul ayatollahilor, talibanii recucerind fulgerător Afganistanul, Al-Qaeda şi „Statul Islamic” cu atentatele şi ororile lor, ei dau vizibilitate religiei şi lumii musulmane; ei vorbesc în numele acestei religii. În mod nelegitim, ei absorb într-o imagine-bloc tot ce e islam. Există, printre musulmani, voci care susţin reflecţia şi interpretarea creatoare a islamului, există opoziţie faţă de integrismul devenit ideologie de luptă; dar aceste voci – fie că se aud în Occident sau în ţările musulmane – nu au puterea deocamdată să influenţeze masiv conştiinţa publică, grosul societăţilor, atmosfera socială.
Totuşi, islamul extremist nu a izbutit să radă varietatea musulmană, să nimicească alte forme de islam. E de ajuns să parcurgi ştirile cele mai recente din Le Monde, de pildă, ca să găseşti cîteva exemple.
Libia, rămasă după dictatura lui Gaddafi în voia miliţiilor integriste, a prins de curînd o pojghiţă de democratizare. Or, de cum atmosfera a devenit mai respirabilă, comunităţile sufite încep să-şi reconstruiască lăcaşele de cult, să se reafirme public. Sufismul, variat ca linii de dezvoltare, e modul contemplativ de înţelegere şi trăire a islamului, deosebit faţă de islamul legalist sau chiar în tensiune cu el. E curentul celor care tind spre prietenia lui Dumnezeu, spre întîlnirea unitivă cu El. Mistici, doctrinari, poeţi au exprimat de-a lungul vremii acest elan care întoarce realul către Unu.
O comunitate sufită se formează ca linie sau „lanţ” (silsilah) mistic, cu rădăcina în experienţa şi învăţătura fondatoare ale unui maestru, el însuşi inspirat, în cunoaşterea ultimă, de către Profet. Adesea mormîntul fondatorului constituie centrul spaţiului de reculegere, de studiu, de cult şi rugăciune (zauia). E prezenţa lui spirituală, care continuă să-i asiste şi să-i călăuzească pe adepţi. Plin de sevă concretă şi de culoare cînd formulează mireasma drumului spiritual, sufismul a avut influenţă şi în straturile populare, le-a atras prin libertatea cu care practică credinţa, le-a stîrnit ataşamentul faţă de figurile lui de vîrf, percepute ca protectori pentru cei mulţi, ca autorităţi spirituale în faţa celor puternici. Aşa fiind, islamul rigorist, instrumentat politic a resimţit adesea grupările sufite drept periculoase pentru sine. Le-a condamnat drept „eretice” aducînd, între altele, argumentul că practică un „cult al sfinţilor”, inacceptabil pentru un islam legalist care vînează „asociaţionismul”, adică orice pretinsă veneraţie adresată altcuiva decît lui Allah.
Le Monde (26.08.2021) relatează situaţia unui important centru sufit din Libia, Al-Asmariya. Abia tolerate, sub strictă supraveghere, de regimul Gaddafi, centrele sufite au suferit, în haosul de după căderea dictaturii, atacurile grupărilor integriste. Distrugeri parţiale sau complete ale unor asemenea sanctuare au avut loc, de altfel, şi în Irak, Egipt, Pakistan. În august 2012, un grup armat a aruncat în aer o parte din aşezămîntul Al-Asmariya, mormîntul fondatorului a fost profanat, o mulţime de cărţi au fost distruse. „După revoltele din 2011, curente ideologice aţipite, hrănite din străinătate, au profitat de vidul de securitate pentru a slăbi aşezămintele de tip zauia”, declară unul dintre responsabilii locului.
Totuşi, treptat, comunitatea Al-Asmariya şi-a făcut din nou simţită prezenţa: întîi discret, prin redeschiderea sanctuarului în 2018, astăzi prin celebrări publice. Se renovează mormîntul fondatorului, se reclădesc zidurile aşezămîntului. Cît despre cărţile bibliotecii, „nu avem nici mijloacele, nici competenţa pentru restaurarea lor. Avem nevoie de ajutorul UNESCO şi al instituţiilor europene”, spune acelaşi responsabil.
Un alt articol din Le Monde (10.10.2021) se referă la lupta împotriva talibanilor, dusă şi acum în valea Panjshir, fief al comandantului Ahmad Shah Massoud. Opus atît sovieticilor, cît şi integriştilor islamici, cu faima de a-şi fi păstrat teritoriul de necucerit, el a fost asasinat de Al-Qaeda pe 9 septembrie 2001. E urmat acum la comandă de fiul său. Cu ceva timp în urmă, talibanii anunţau că au preluat controlul întregii ţări. Purtătorul de cuvînt al „Frontului naţional de rezistenţă afgană”, intervievat de Le Monde, îi infirmă. Doar drumul principal de acces în vale e cucerit, pe cînd mii de luptători panjshiri continuă să atace efectivele talibane. Frontul de rezistenţă din Panjshir se simte reprezentantul unei mult mai largi lupte pentru democraţie (invocînd recentele demonstraţii de la Kabul) într-o mişcare „de rezistenţă civilă şi de rezistenţă armată”.
Frontul consideră că lupta lui exprimă atitudinea întregului popor afgan, că are susţinere naţională – care nu se manifestă totuşi în această ţară, complicată etnic şi religios. Mai mult, purtătorul de cuvînt prezintă lupta Frontului drept planetară şi totodată singuratică: „Noi nu ducem un război civil, ci un război global împotriva terorismului, chiar dacă Occidentul ne-a abandonat. Ducem războiul singuri, părăsiţi de aliaţii noştri”. Rezistenţa, eroică în teren, îşi adaugă o aură cvasi-mitică, de efort universal salvator şi totodată izolat. Nu mentalitatea dominantă în poporul afgan, nu stilul de putere politică al locului sînt luate în calcul pentru a explica rapida victorie a talibanilor; nu asupra lor e de lucru. Poporul e socotit omogen doritor de democraţie şi sensibil la drepturile omului. Imputarea se adresează aliatului străin, celui din afară. În Libia, responsabilul sufit punea şi el resurgenţa integrismului violent în seama unor intervenţii din străinătate.
Rezistenţa unor grupuri musulmane faţă de islamismul extremist e admirabilă. Ea cere curaj aparte, hotărîre ultimă, se face cu riscul vieţii. Dar nu ar fi ea, oare, mai eficace dacă dificultăţile/cauzele nu ar fi delegate mai ales străinului, iar propria societate nu ar fi socotită doar victima eroică a unei „crize de import”?
Iată, în sfîrşit, o tribună (Le Monde, 5.09.2021) a sociologului Réda Benkirane, elveţian de origine marocană: „Tot ceea ce se petrece de o jumătate de secol contribuie la o secularizare violentă a islamului... Religia musulmană a devenit un instrument de legitimare a puterii, pentru a produce iluzia transcendenţei ei”. După ce aminteşte că, în anii ’60 ai secolului trecut, majoritatea ţărilor din lumea musulmană aveau un regim socio-politic laic, el explică astfel ascensiunea islamismului opus democraţiei, laicităţii şi pluralismului: „În a doua jumătate a secolului XX, instrumentarea religiei în scopuri politice s-a datorat statelor seculare occidentale şi petro-monarhiilor arabe”. Sociologul, obişnuit cu analiza critică, pune diagnosticul pertinent al secularizării asupra islamului politic extremist. Dar adoptă şi el modelul „crizei de import”. Or, în acest caz, nu „subiectul” crizei se află în prima linie a atenţiei. Nu el are să se pună în chestiune. Nu el trebuie să facă, în primul rînd, efortul unei schimbări de mentalitate şi de comportament social.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: wikimedia commons
