Oameni, animale, atitudini
Diversele forme de izolare din diversele stadii ale pandemiei, precum și apropierea tot mai amenințătoare a morții ne-au făcut să privim mai îndeaproape și mai cu interes spectacolul uman din jurul nostru. Să ne privim mai atent unii pe alții, cu ochii mai măriți și mai dornici să descopere mici miracole posibile. Dar și uimiți, uneori, de reversul medaliei. Pe mine, una, cel puțin, m-au făcut.
De pildă, într-o dimineață, mă uitam pur și simplu pe geamul de la bucătărie. Era unul dintre momentele alea în care timpul se oprește infinitezimal și ai un răgaz nesperat în aburii cafelei. Cînd îți arunci privirile afară, o faci așa, într-o doară, nesperînd să vezi ceva. Dar mie, culmea, într-un asemenea moment, mi s-a întîmplat chiar să văd ceva neașteptat: o mașină a oprit, asemenea atîtor altora, în spatele blocului meu, unde se află o grădiniță. Din ea a ieșit o doamnă tînără și blondă, arătoasă, aș spune, văzută de sus și din spate. Dar asta nu-i nimic: a ieșit, însă, din mașină, dansînd. Era îmbrăcată simplu, într-un fel între de casă și de stradă, cu un soi de trening cenușiu, incert la culoare. Dar dansa ritmat, aș putea spune chiar sălbatic, pe muzica săltăreață ce se auzea din automobil. În ritmul ăsta de dans și-a scos copilul de vreo 2-3 ani din mașină, l-a luat în brațe și l-a dus, în pașii aceluiași dans, pînă la poarta grădiniței, unde l-a predat în stare excelentă. Nici vorbă de deseori obișnuita scenă lacrimogenă sau urlătoare de despărțire. După care, fără să se oprească o clipă din dans, s-a întors spre mașină, în care a intrat tot dansînd. Am invidiat-o pentru o clipă, mi s-a părut chiar fericită. Și aceeași cafea dintotdeauna a avut, în ziua aceea, un alt gust.
Într-o altă zi, m-am întors pe-nserat acasă. Priveliștea mea obișnuită, pe la o asemenea oră, e cea a căutătorilor în gunoaie. A apărut o nouă specie, mult mai serioasă, și o spun fără nici un fel de urmă de ironie: stau mult, foarte mult în fața unui tomberon, căutînd amănunțit și în profunzime. Altădată poate mi s-ar fi părut tragic, acum mi se pare normal. Sînt unii oameni care nu-și permit să-și cumpere lucruri și alții care aruncă fără mustrări de cuget obiecte chiar nefolosite. Dacă nu mai au nevoie de ele, e normal să le dea. Doar că le-ar putea pune cumva mai deoparte, mai puțin amestecate cu resturile menajere: sigur le va lua cineva și le va folosi.
Serile, cam pe la ora aceea, un vecin își plimbă cățelul. Nimic neobișnuit pînă aici: doar că, de cele mai multe ori, în spatele cîinelui se plimbă, independentă, dar totuși făcînd parte din gașcă, și pisica familiei. Demnă, frumoasă de-a dreptul pe linia cenușie clasică, cu o zgardă discretă în jurul gîtului, pășește mîndră pe urmele celorlalți membri ai familiei. Cine mai are prejudecăți legate de plimbatul pisicilor, să se mai gîndească. Poate că nu pot fi plimbate, dar se pot plimba, de bunăvoie.
Un alt cățel, pe care a trebuit să-l plimb o perioadă, stăpîna lui nefiind, un timp, în apele ei, m-a uimit. În fiecare seară, timp de vreo două săptămîni, l-am dus într-un parc, unul central, conform programului. Era o oră tîrzie și, de cele mai multe ori, în parc nu eram decît eu și cățelul, ceilalți prieteni ai lui (căci aflasem că avea, nici la căței nu sînt lucrurile chiar simple) veneau la alte ore. Cîinele își cunoștea drumul, mai bine decît mine, și mergea mîndru înainte, trăgîndu-mă de lesă cam ca-n 101 dalmațieni. Cînd ajungeam în parcul aproape romantic la lumina becurilor de noapte, cățelul mă trăgea parcă mai insistent după el. Eu îl urmam, cuminte. O lua pe o balustradă, care apoi se lărgea și se făcea, brusc, și mai înaltă. Dacă am fi fost la mare, aș fi zis că era un promontoriu. Dar nu, era un punct de observație al părculețului. Un loc de unde se vedea în zare. Cățelului îi plăcea pur și simplu să se oprească acolo, să privească și să amușineze, cu urechile ciulite. Era un cățel contemplativ.
Am întîlnit, tot în perioada asta, alți oameni dornici să-și disciplineze propriile animale, prin diverse metode, unele deloc pașnice. Respectivii căței ori respectivele pisici tindeau, relatau stăpînii, să fie distructivi, să nimicească diverse prin domiciliul comun. Stăpînii cereau de la ei perfecțiunea, voiau să stabilească o anumită ordine, cea din mintea lor, desigur, într-o lume care părea că le scapă de sub control. Dar știm cît se poate de bine că ordinea asta e relativă, că ordinea noastră nu e și a altora, că ordinea noastră poate fi chiar haosul altora și că nu contează atît dacă o restabilești, ci cum o faci, nu cred că vreun scop scuză vreun mijloc. Mai grav e că am descoperit oameni care fac asta și cu propriii lor copii: cred că prin pedepse și metode drastice pot „sădi” în ei un fel de ordine care nici măcar nu e a respectivilor copii, ci doar a părinților acestora. Care vor să-i facă pe aceștia după chipul și asemănarea lor, ceea ce din start e cît se poate de trufaș. Dar despre asta vom mai vorbi.
