Premiul celor zece

O mică telenovelă a avut loc în urmă cu cîteva săptămîni în sînul Academiei Goncourt. Pe 5 octombrie, cei zece membri ai Academiei (Éric-Emmanuel Schmitt, Pascal Bruckner, Paule Constant, Patrick Rambaud, Tahar Ben Jelloun, Camille Laurens, Françoise Chandernagor, Philippe Claudel, Pierre Assouline, Didier Decoin) au făcut publică a doua selecție a cărților intrate în linie dreaptă pentru candidatura la prestigiosul premiu, însă lista a fost afectată de scandalul iscat recent de postul de radio France Inter.

Jurnaliștii au dezvăluit că între unul dintre jurați, Camille Laurens, și unul dintre scriitorii nominalizați pe lista scurtă, François Noudelmann, ar exista o relație amoroasă, acuzînd un conflict de interese.

Odată cu această dezvăluire, membrii academiei nu doar că l-au scos pe Noudelmann de pe lista celor selectați, dar au și anunțat două modificări ale regulamentului intern – în competiție nu mai pot intra lucrările soților, partenerilor sau rudelor apropiate ale unuia dintre jurați, iar pentru respectarea imparțialității, membrii juriului Premiului Goncourt care au rubrici literare în mass-media nu mai au voie să revizuiască lucrările care apar în selecție înainte de anunțarea premiului.

Asta pentru că, deși prima regulă n-ar fi intrat în vigoare imediat – președintele Academiei, Didier Decoin, declarînd chiar despre cartea lui Noudelmann, Les enfants de Cadillac, că este o carte bună care nu merita să fie descalificată, lovitura de grație a venit tot din partea partenerei lui Noudelmann, jurata Camille Laureans, care tocmai „desființase” în rubrica ei din Le Monde cartea „rivală” partenerului său – e vorba despre La Carte postale a Annei Berest, nominalizată și ea, care trata același subiect ca François Noudelmann.

Chiar dacă premiantul primește din partea academiei doar 10 euro, bătălia pentru premiul Goncourt este mare, căci prestigiul premiului vinde, traducerile în străinătate sînt deja asigurate, iar tirajele enorme – deși anul acesta a apărut îngrijorarea privind hîrtia necesară pentru tipărirea cărții cîștigătoare, potrivit unei anchete recente din Le Point, mai mulți editori declarînd că pandemia a avut un efect direct și negativ asupra stocurilor de hîrtie.

Cărțile aspirante, pe scurt

Din cele 16 cărți selectate inițial, a doua selecție a păstrat nouă, urmînd ca, pe 26 octombrie, să fie anunțată selecția finală, de patru titluri – dintre care, pe 3 noiembrie, va fi ales cîștigătorul. Care sînt cărțile nominalizate pînă acum?

Cap de listă este Christine Angot, cu Le Voyage dans l’Est – o temă grea, obsedantă pentru scriitoare (incestul), reluată de Angot după încă alte două cărți, L’Inceste (1999) și Un amour impossible (2015), în care tratează același și același subiect (aducînd aminte extrem de puternic de Anaïs Nin) – tînăra fată care își cunoaște tatăl abia în adolescență și se abandonează seducției acestuia.

Urmează Anne Berest, cu La carte postale („rivala” controversatului eliminat), o carte despre rădăcinile familiei sale, o incursiune în timp, despre care autoarea declara că „este și o investigație, și romanul strămoșilor mei, dar și o căutare inițiatică asupra semnificației cuvîntului evreu într-o viață seculară”.

În a treia carte nominalizată, Enfant de salaud, autorul, Sorj Chalandon, imaginează aventura rocambolescă a unui tînăr de 18 ani, în timpul războiului, un personaj apropiat cumva de Tartuffe, impostorul prin excelență, care reușește, prin ițe, minciuni și mici șarlatanii, să se strecoare prin tragediile vieții, scăpînd și teafăr, și fără să conștientizeze prea mult pericolele din jurul său.

A patra carte, Milwaukee Blues, de Louis-Philippe Dalambert, e o pledoarie antirasism, un roman pur realist inspirat de moartea lui George Floyd – în opoziție cu următoarea carte, L’éternel fiancé, în care Agnès Desarthe creează o iubire romantică, perfectă, care traversează timpurile, cu aceeași forță și puritate.

Al șaselea titlu, S’adapter, de Clara Dupont-Monod, este un roman pe trei voci – povestit pe rînd de trei frați, dintre care unul cu handicap: cum se raportează fiecare dintre ei la viața lor de familie.

În a șaptea carte, Le voyant d’Étampes, Abel Quentin spune povestea unui antierou, romantic și cinic în același timp, căderea lui în lumea rețelelor de socializare și a deviațiilor identitare din lumea virtuală.

Despre a opta carte selecționată, scrisă de Mohamed Mbougar Sarr, La plus secrète mémoire des hommes, criticii au spus că este „o odă adusă literaturii” – căci este un melanj de stiluri, epistolar, reflecții politice asupra dominației coloniale, povești de familie, oscilarea între trecut și prezent, între Senegalul anilor ’30 și Parisul de azi.

Lista e închisă de Tanguy Viel, cu La fille qu’on appelle – o incursiune psihologică în mentalitatea fenomenului MeToo.

Black Lives Matter și MeToo

Dintre cele nouă cărți selecționate pentru Premiul Goncourt, Milwaukee Blues (Louis-Philippe Dalembert) și La fille qu’on appelle (Tanguy Viel) sînt două romane cu tentă socială, fiecare construindu-se în jurul a două mișcări extrem de puternice și prezente în zilele noastre – Black Lives Matter și MeToo. 

Povestea lui Louis-Philippe Dalembert pornește de la un calc aproximativ al realității: condițiile în care a murit George Floyd sînt „împrumutate” unui personaj fictiv, Emmett (al cărui nume este și el împrumutat de la Emmett Till, un adolescent asasinat de rasiști în America anilor ʼ50). Personajul lui Dalembert mai e înzestrat și cu aspirațiile sportive ale lui Floyd, fiind un jucător împătimit de fotbal. Asemănările se opresc însă aici.

Spre deosebire de George Floyd, al cărui trecut implică opt condamnări pentru infracțiuni și patru ani de închisoare, Dalembert își ține personajul departe de probleme cu Justiția și, chiar dacă acesta e tentat în anii copilăriei de lumea infractorilor, îl ferește de ea, dîndu-i toate șansele unei cariere, unei vieți fericite, unui anturaj benefic. Însă toate premisele unui viitor bun i le contrabalansează puternic cu forța destinului potrivnic. Tot ce i se dă, i se ia – mesajul fiind destul de evident: oricît de bun ai fi, oricîte șanse ai avea, dacă ești negru, șansa să reușești în viață este minimă, iar posibilitatea de a fi victima rasismului, enormă. Nu e o carte-„surpriză”, nu construiește o acțiune – de altfel, personajul principal moare de la bun început –, însă „trăiește” prin amintirile celorlalți, romanul construindu-se ca un soi de comemorare, în care cei care l-au cunoscut sau doar au interacționat cu el în momente-cheie povestesc despre cum l-au întîlnit – de la angajatul magazinului care sună la poliție (și regretă mai apoi toată viața) la profesoara din liceu și antrenorul din facultate, de la prietenii din copilărie și fosta lui iubită pînă la ofițerul de poliție care l-a omorît.

Al doilea roman cu temă socială al selecției Goncourt este La fille qu’on appelle – o lungă depoziție într-o secție de poliție, în care Laura, personajul principal, îl acuză pe fostul primar al orașului, actual ministru al Afacerilor Maritime, de abuzul de putere pe care l-a exercitat asupra ei. Depoziția e întretăiată de fragmente de puzzle care formează întreaga poveste – revenită în orașul natal, Laura e îndemnată de tatăl ei, fost boxer și șoferul primarului, să-i ceară edilului ajutorul pentru a obține o casă și un loc de muncă – pe care le primește, dar în schimbul unor servicii sexuale.

Însă Viel nu-și învestește personajul cu mentalitatea de victimă, din contra, Laura este conștientă de „pactul” pe care îl face. Nu se simte fără putere și nu este o inocentă – nefiind la prima experiență de acest gen. Doar că, atît pentru ea, cît și pentru tatăl ei, corpul este doar un instrument pentru cîștigarea faimei. Dacă tatăl ei este boxer, ea își începe un soi de carieră de model la vîrsta de 16 ani, pozînd pentru reviste de adulți. Amîndoi își folosesc corpul, și-l maltratează, ca și cum nu ar conta.

Ce o face pe Laura să-l denunțe pe fostul primar, tocmai cînd a ajuns ministru? Faptul că acesta nu a mai respectat pactul nescris – cînd, după o partidă de amor, îi cere un contraserviciu, acesta o refuză, provocîndu-i nu angoasă, nu tristețe, ci furie și dorința de a se răzbuna.

Cărți puternice, cărți care merită toate să fie citite – însă cine va fi succesorul lui Hervé le Tellier, premiantul de anul trecut, cu cartea sa fenomen, L’Anomalie, urmează să aflăm pe 3 noiembrie.