Societate

Bunătatea este o operă de restaurare a altuia folosind ca materie primă substanța propriei vieți.

Denis de Rougemont a oferit una dintre cele mai subtile și plauzibile demascări moderne ale răului din viețile oamenilor și din istoria ai cărei singuri făuritori își imaginează că sînt.

Sculptura lui Boccioni nu are aripi, dar capturează aerul care i se opune, îl preia și îl deviază în faldurile și pliurile sale, iar aerul îl modelează, dîndu-i o formă unică în oricare moment consecutiv al percepției.

Probabil că așa au arătat toate cabanele de odinioară – adăposturi fără pretenții, în sălbăticie, cu un strict necesar pentru drumețul ostenit.

Din cauza metodelor barbare de a săpa, rețeaua subterană a pădurilor este definitiv compromisă, iar trufele au început să dispară.

Omul angajat în credinţă n-ar putea oare să aibă „ureche bună” şi pentru alte glasuri religioase care, cu limpezime şi ardenţă, invocă pe Cel transcendent ca pe un intim?

Convertit la Ortodoxie, după o tinerețe atee, Clément s-a cufundat în universul biblic și patristic, de unde a extras temele și argumentele unei apologetici creștine contemporane.

Cred că de atunci am învățat nu doar să fiu un fan al culturii populare, ci și un spectator critic al acesteia.

În vacanțele de iarnă de la bunicii mei de la Cluj, Crăciunul începea să se simtă atunci cînd se făceau prăjiturile.

„Eu nu cred în lamentarea cum că nu există dramaturgie românească – nu există pentru că nu montăm și din cauza asta sînt texte valoroase care rămîn în sertare.”

Mărturii timpurii atestă că peștera din Betleem era cunoscută și că Nașterea ajunge treptat, alături de Botez, o sărbătoare teofanică.

Globurile astea simple, la prima vedere, de sticlă, nu erau lipsite de poezie: aveau o oarecare fragilitate, delicatețe.

Boccioni ridică miza în numele tuturor futuriştilor, lansînd formula potrivit căreia „mişcarea absolută + mişcarea relativă = dinamism”.

În România, anii ʼ90 au fost nu doar anii marilor „afaceri”, ai tunurilor și ai celor îmbogățiți peste noapte, dar și anii marcați de sărăcie ai micilor țepe.

Toți se fac că respectă regulile, dar nimeni nu o face, de vreme ce regulile însele se prefac că sînt reguli.

Cuvîntul divin îşi rosteşte cuvîntul transcendent cu glas uman.

Autorul s-a mișcat mereu – înainte și după anii detenției – în „lumea bună” a elitei bucureștene, păstrînd contactul și cu membrii săi exilați.

Mama avea talent la Public Relations, interacționa ușor cu vînzătorii de orice, știa cum să-i ia și cum să negocieze cu ei, și material, și emoțional.

Pe vremea lui Ceaușescu se vorbea la televizor despre „Luna cadourilor“, din cîte îmi amintesc.

Un copil nu știe cum treacă peste un eșec, cum să-l „administreze” și ce să învețe dintr-o astfel de experiență.

Ca și convertirea lui Steinhardt, epistolarul său vorbește despre bucurie și despre minunea prieteniei, despre curaj, libertate și, mai ales, despre Hristos.

„Uitați-vă în jur și identificați rapid un om pe care îl respectați. Măcar un singur om de bun-simț.”

Petre Țuțea spunea că „întreg peisajul speciei om culminează în cimitir” și, într-adevăr, cimitirele vorbesc despre destinul omului.

Nu puteai arunca pur și simplu ceva, pentru că în spatele obiectului respectiv era, pe de o parte, așa cum spuneam, efortul celui care îl făurise și, pe de alta, al celui care îl dăruise.

Cum să iubești o țară în care te simți în permanență ultimul om, în care simți că statul își bate joc de tine?

Dacă un grup de persoane vorbește greșit gramatical, nu înseamnă că trebuie să transformăm greșeala în normă.

„Duhul ne-a luminat ca să ne dăm seama că muzeul trebuia deschis cu orice preţ.“

Avem sub ochi nu doar o operă grafică de înaltă calitate, ci și una de istorie riguros documentată.

Cred că singurul loc chiar non-stop era bufetul gării, și de asta Gara de Nord fusese și ea un mit pentru mine.

Prietenul din America nu e un prieten, e o reprezentare, o imagine a unei vieți diferite.

Ne mai revoltă impostura, o mai taxăm ca atare sau, familiarizați atît de mult cu ea, o tratăm aproape ca pe o rudă pe care, deși susținem că nu o suferim, o acceptăm, căci e de-a noastră, iar „sîngele apă nu se face”?

Olivier Clément a ales să-și prezinte credința sub forma unei reflecții teologice asupra timpului.

Pereții încă mai vibrau notele muzicale, parcă jucîndu-se cu ele, repetîndu-le și declinîndu-le în pliuri obscure, iar copilul se simți mai bine.

Era absolut revoluționară pentru acele timpuri în care nimeni nu auzise încă de Erasmus, orele ei erau de-a dreptul SF, o educație a viitorului.

Încrederea este temelia, ingredientul cel mai important, catalizatorul oricărui act medical.

Prin 1970 asta era afişat, se spune, la Veneţia, în portalul bisericii Santa Maria della Salute.

Aceste „schițe” pledează pentru reflecția calmă asupra acelor însușiri menite să facă diferența dintre inerție și fidelitate, reliefînd totodată arta răbdătoare a discernămîntului etic.

Apropierea tot mai amenințătoare a morții ne-a făcut să privim mai îndeaproape și mai cu interes spectacolul uman din jurul nostru.

Am învățat să mai pot scoate, întîi timid, apoi ceva mai îndrăzneț, capul de sub plapumă și să mai arunc cîte o privire la neant.