Societate

Convertit la Ortodoxie, după o tinerețe atee, Clément s-a cufundat în universul biblic și patristic, de unde a extras temele și argumentele unei apologetici creștine contemporane.

Cred că de atunci am învățat nu doar să fiu un fan al culturii populare, ci și un spectator critic al acesteia.

În vacanțele de iarnă de la bunicii mei de la Cluj, Crăciunul începea să se simtă atunci cînd se făceau prăjiturile.

„Eu nu cred în lamentarea cum că nu există dramaturgie românească – nu există pentru că nu montăm și din cauza asta sînt texte valoroase care rămîn în sertare.”

Mărturii timpurii atestă că peștera din Betleem era cunoscută și că Nașterea ajunge treptat, alături de Botez, o sărbătoare teofanică.

Globurile astea simple, la prima vedere, de sticlă, nu erau lipsite de poezie: aveau o oarecare fragilitate, delicatețe.

Boccioni ridică miza în numele tuturor futuriştilor, lansînd formula potrivit căreia „mişcarea absolută + mişcarea relativă = dinamism”.

În România, anii ʼ90 au fost nu doar anii marilor „afaceri”, ai tunurilor și ai celor îmbogățiți peste noapte, dar și anii marcați de sărăcie ai micilor țepe.

Toți se fac că respectă regulile, dar nimeni nu o face, de vreme ce regulile însele se prefac că sînt reguli.

Cuvîntul divin îşi rosteşte cuvîntul transcendent cu glas uman.

Autorul s-a mișcat mereu – înainte și după anii detenției – în „lumea bună” a elitei bucureștene, păstrînd contactul și cu membrii săi exilați.

Mama avea talent la Public Relations, interacționa ușor cu vînzătorii de orice, știa cum să-i ia și cum să negocieze cu ei, și material, și emoțional.

Pe vremea lui Ceaușescu se vorbea la televizor despre „Luna cadourilor“, din cîte îmi amintesc.

Un copil nu știe cum treacă peste un eșec, cum să-l „administreze” și ce să învețe dintr-o astfel de experiență.

Ca și convertirea lui Steinhardt, epistolarul său vorbește despre bucurie și despre minunea prieteniei, despre curaj, libertate și, mai ales, despre Hristos.

„Uitați-vă în jur și identificați rapid un om pe care îl respectați. Măcar un singur om de bun-simț.”

Petre Țuțea spunea că „întreg peisajul speciei om culminează în cimitir” și, într-adevăr, cimitirele vorbesc despre destinul omului.

Nu puteai arunca pur și simplu ceva, pentru că în spatele obiectului respectiv era, pe de o parte, așa cum spuneam, efortul celui care îl făurise și, pe de alta, al celui care îl dăruise.

Cum să iubești o țară în care te simți în permanență ultimul om, în care simți că statul își bate joc de tine?

Dacă un grup de persoane vorbește greșit gramatical, nu înseamnă că trebuie să transformăm greșeala în normă.

„Duhul ne-a luminat ca să ne dăm seama că muzeul trebuia deschis cu orice preţ.“

Avem sub ochi nu doar o operă grafică de înaltă calitate, ci și una de istorie riguros documentată.

Cred că singurul loc chiar non-stop era bufetul gării, și de asta Gara de Nord fusese și ea un mit pentru mine.

Prietenul din America nu e un prieten, e o reprezentare, o imagine a unei vieți diferite.

Ne mai revoltă impostura, o mai taxăm ca atare sau, familiarizați atît de mult cu ea, o tratăm aproape ca pe o rudă pe care, deși susținem că nu o suferim, o acceptăm, căci e de-a noastră, iar „sîngele apă nu se face”?

Olivier Clément a ales să-și prezinte credința sub forma unei reflecții teologice asupra timpului.

Pereții încă mai vibrau notele muzicale, parcă jucîndu-se cu ele, repetîndu-le și declinîndu-le în pliuri obscure, iar copilul se simți mai bine.

Era absolut revoluționară pentru acele timpuri în care nimeni nu auzise încă de Erasmus, orele ei erau de-a dreptul SF, o educație a viitorului.

Încrederea este temelia, ingredientul cel mai important, catalizatorul oricărui act medical.

Prin 1970 asta era afişat, se spune, la Veneţia, în portalul bisericii Santa Maria della Salute.

Aceste „schițe” pledează pentru reflecția calmă asupra acelor însușiri menite să facă diferența dintre inerție și fidelitate, reliefînd totodată arta răbdătoare a discernămîntului etic.

Apropierea tot mai amenințătoare a morții ne-a făcut să privim mai îndeaproape și mai cu interes spectacolul uman din jurul nostru.

Am învățat să mai pot scoate, întîi timid, apoi ceva mai îndrăzneț, capul de sub plapumă și să mai arunc cîte o privire la neant.

Am scris la un mod industrial toate tipurile de texte, de la pamflet la scenarii, texte erotice și telenovele.

Kitsch-ul este o pseudo-artă, care generează doi poli – pe de o parte specialiștii care o detestă, dar se întrețin financiar din ea, pe de alta o masă socială pluriformă care o consumă, avînd senzația că participă la un act creator.

Pămîntul avu o idee magnifică și inventă lumina cu gaz, apoi pe cea electrică, făcînd nopțile orașelor sclipitoare.

Găzduiesc aici un text primit de la un cititor dilematic, în urma articolului meu de săptămîna trecută – „Lașitate” –, în care mă întrebam retoric de ce n-am plecat la timp din România.

De unde acest paradox – cu cît ai mai mult timp liber, cu atît ești mai obosit?

Patriarhia are – în valul patru al pandemiei – un discurs echilibrat: îndeamnă spre consultarea medicilor în ceea ce priveşte decizia fiecărui credincios de a se vaccina.

A-ți dori o Biserică mută, secularizată, supusă birocratic statului, în stilul despotismului rusesc, nu înseamnă a spori aria libertăților, ci a pleda pentru inexistența Cetății lui Dumnezeu, într-o cetate umană fără Dumnezeu.