Tot ce trebuie să faci este să povestești
Pentru o lungă perioadă de timp, mi-a fost teamă să vorbesc în public, o formă de anxietate socială pe care nu reușeam să o depășesc. Probabil că mulți recunosc „simptomele” – încleștarea fălcilor, palpitații și transpirații reci, frica de ridicol, frica de a nu-mi pierde ideile sau de a nu-mi găsi cuvintele care ar fi fost urmată, inevitabil, de acel lung și stînjenitor moment de tăcere în care oamenii așteaptă să le spui ceva, orice, iar tu nu-ți dorești decît să fii lăsat în pace. Orice ieșire la rampă era pentru mine o tortură, orice treaptă, podium sau scenă mă intimidau. Uram conferințele, mesele rotunde, dezbaterile de orice fel la care era musai „să iei cuvîntul”, să-ți dai cu părerea și-i invidiam pe cei care puteau vorbi liber cu nonșalanță. Mi-am închipuit o vreme că anxietatea asta pleacă dintr-o timiditate în exces, însă mi-am dat seama că nu sînt chiar cel mai timid dintre oameni. Atunci care să fie cauza?
Mi-am amintit că, la un moment dat, la vîrsta preșcolară, eram ceea ce acum s-ar numi un copil „cu tupeu”. Nu un tupeu deranjant, nici obraznic. Într-o vacanță prin Bucovina, la restaurantul hotelului unde eram cazați, o nuntă era în plină desfășurare, iar eu am ținut morțiș, fără să mă împingă nimeni de la spate, să urc pe scenă ca să cînt. „Și acum o fetiță de cinci ani de la București vrea să-i dedice miresei o melodie!” – s-a făcut anunțul la microfon. Nu mai văzusem în viața mea un microfon, însă l-am luat plină de încredere de parcă m-aș fi născut cu el în mînă, cinci sute de oameni necunoscuți mă fixau cu privirea, am început să cînt „Roata morii se învîrtește, țac, țac, țac!”, pe atunci mă jucam de-a vedetele de la televizor și dădeam spectacole de una singură în camera mea. S-a lăsat cu aplauze și ovații, căci nuntașii erau deja chercheliți, am primit chiar și flori. După mulți ani, cînd trebuia să deschid gura pe la vreun eveniment ca să zic chestii deștepte și nu știam cum să scap mai repede, mă gîndeam la micul meu moment de glorie de la restaurantul „Balada” și oftam nostalgic. Unde a dispărut copilul de atunci?
Odată, pe la începutul anilor 2000, am fost invitată la o emisiune TV în direct a Mihaelei Rădulescu, genul ăla de emisiune-maraton de divertisment cu zeci de invitați la care se uita tot poporul, duminica, de pe canapeaua din sufragerie. Tema era ceva cu Popești celebri, nu că aș fi fost eu prea faimoasă, însă tocmai scrisesem un „manual de șpagă”, o curiozitate pe atunci, probabil că intram la capitolul „alte știri diverse”. Tot acolo am cunoscut-o și pe actrița Adina Popescu (cu care încă mă mai confundă cîțiva din generația părinților mei), era foarte drăguță, a venit la mine și mi-a zis că-i spun cîteodată oamenii: „Ce bine le zici în Dilema!”. Intervenția mea de vreo cinci minute era programată în desfășurător pe la finalul emisiunii, așa că a trebuit să stau patru ore înțepenită pe un scaun cu niște emoții de nedescris, să zîmbesc frumos la cameră, să bîțîi din cap la toate melodiile la modă, să asist la toate glumele și scenetele cu Popești, în timp ce mă întrebam cu oroare cînd oare îmi vine rîndul. Cînd a trebuit în sfîrșit să vorbesc, mi-am dat seama cu spaimă că, de la atîta stres, îmi amorțiseră buzele. Și o jumătate de cap. Trăiam un fenomen straniu de paralizie temporară. Totuși, am reușit cumva să-mi spun repede „poezia” pe care o pregătisem de acasă și am plecat de acolo, promițîndu-mi că nu voi mai merge niciodată la nici o emisiune TV. Dar am mai fost.
Tot încercînd să-mi fiu propriul coach și psiholog, fiindcă, pînă în urmă cu vreo zece ani, în România, nu se mergea pentru așa ceva la terapeut, m-am prins de unde mi se trage toată angoasa asta. Din școală, minunata școală românească unde nu doar că nu există cursuri măcar opționale de oratorie și retorică, atît de necesare în societatea de acum, însă nu ai voie să vorbești neîntrebat și nu ești încurajat în general să vorbești, atunci cînd ești scos la tablă, în fața clasei, a „publicului”, nu doar că nu e un moment de glorie, însă de cele mai multe ori scopul este să te faci de rîs pentru că nu ți-ai învățat lecția. Școala care uniformizează și care ucide orice formă de spontaneitate și de naturalețe a copilului care cînta din proprie inițiativă pe la nunți străine. Școala în care elevii sînt o turmă, nu individualități și în care profesorul e singurul speaker, unica autoritate. Sau cel puțin așa era școala în urmă cu 30 de ani, însă nu cred că s-a schimbat prea mult.
Îi observ pe copiii care trebuie să spună cîteva cuvinte pe la lansările noastre de carte sau la alte evenimente dedicate lor. Sînt copii deștepți, copii care scriu și care știu să se exprime. Mulți, cînd dau pentru prima dată de microfon și de public, se crispează sau se blochează, fac fețe-fețe și transpiră, exact ca mine în urmă cu cîțiva ani. „Despre ce e vorba în textul pe care l-ai publicat în revistă?” – încerc eu să-i ajut. Se uită la mine ca niște căprioare speriate și nu-s în stare să-și povestească propriul text. „E timid!” – intervine sfios mama sau tata, îl iau de mînă pe copil și-l duc departe de balaurul microfon. Și-mi pare rău pentru că acel copil deștept și talentat va trece, la maturitate, prin aceleași chinuri prin care am trecut eu. Deși poate că ar fi fost un bun vorbitor. Nu nativ, căci foarte puțini sînt nativi, însă toată povestea asta cu oratoria se educă, se poate învăța, totul ține de exercițiu.
Eu, una, m-am „vindecat”, și tot datorită copiilor. După ce am publicat primele cărți, editura a început să organizeze vizite prin școli, iar publicul meu era alcătuit din copii. La început, aveam aceleași emoții ca în fața unui public adult, pentru că dacă un mecanism e înțepenit, cu greu mai reușești să-l pornești, dar și cînd îl pornești... Mă simțeam scoasă la tablă, în fața clasei, pînă cînd mi-am zis: „În fond și la urma urmei, sînt doar niște copii... ce tîmpenii le pot spune?”. M-au ajutat și ei, cu dezinvoltura întrebărilor. Mi-am dat seama cu timpul de greșelile de „începător” pe care le făceam – mă uitam fix la cel din prima bancă de parcă publicul meu ar fi fost alcătuit dintr-un singur spectator, iar bietul copil se simțea ba intimidat, ba foarte important. Am învățat să învălui clasa cu privirea, să mă adresez tuturor și fiecăruia în parte, în același timp. Să vorbesc rar, să folosesc cuvinte simple, să fac pauze. Dar mai ales mi-am dat seama că nu trebuie să mă lansez în cine știe ce teorii savante, tot ceea ce trebuie să fac este să povestesc. O poveste bine spusă întotdeauna va atrage atenția atît copiilor, cît și adulților, cu toții avem nevoie de poveste.
Am aplicat aceleași „tehnici” în librării, la evenimente, la conferințele și mesele rotunde pe care le uram atît înainte, privindu-mi publicul și gîndindu-mă de fiecare dată: „În fond, sînt doar niște copii!”. Culmea e că a început să-mi placă și s-o regăsesc pe Adina mică, aceea care cînta pe la nunți. Turui de n-am aer, mai fac și pauze, învălui cu privirea, pun întrebări retorice. Și povestesc. Îmi place la nebunie să povestesc. Sînt conștientă că nu voi ajunge niciodată un mare speaker motivațional, că nu sînt un bun vorbitor nativ, că n-am charisma și umorul domnului Pleșu, de pildă, sau ale lui Radu Paraschivescu, doi dintre „vorbitorii” mei preferați, dar măcar știu că nu mă voi face de rîs.
Ca și în scris, mai contează ceva – onestitatea. Onestitatea se transmite publicului, se simte. De aceea, mă enervează aproape toate discursurile sforăitoare ale politicienilor români (chiar și ale celor care nu sînt agramați) – pentru că nu sînt oneste, sînt goale de conținut, nu spun nimic, nu-i crede nimeni. Poate că ar trebui să se adreseze măcar o dată unui public alcătuit din copii, ar avea ce să învețe de acolo. Iar dacă aveți copii, încurajați-i să vorbească, să se exprime, dar mai ales să povestească!
