Ultima mare înainte de ’89
Ultima mare înainte de căderea lui Ceaușescu a fost în august 1989. Cînd deja era rău, chiar foarte rău. Aproape că nu mai aveam ce mînca, muream de frig prin case și presiunile de toate felurile erau mai acute. (Ideea că „toată lumea” se descurca nu e adevărată: nu se descurca deloc toată lumea, unii abia supraviețuiau, iar cei care se descurcau nu o făceau cu mijloace curate, în cele mai multe cazuri.)
A fost o mare interesantă. Marcată de context, în ciuda entuziasmului tinereții. Posibil de dus, datorită aceleiași euforii. A fost un fel de pre-lună de miere, marea de dinainte de nunta mea. Primisem niște bani de la nașa mea din Germania și am vrut să fac ceva memorabil cu ei. Din păcate, m-a dus capul la foarte puține lucruri pe vremea aceea. Ceva știam că vreau să evit: să fac o nuntă cu dar. O nuntă cu ștaif și tam-tam, în sens „tradițional”. Fusesem la o asemenea nuntă cu puțin timp înainte, care se desfășurase la un restaurant zis tradițional cu program artistic, inclusiv unul sexy, cît de sexy se putea pe vremea aceea, și-mi jurasem că cununia mea nu va arăta așa. Voiam una în rochie sau fustă de blugi și doar cu cîteva persoane apropiate, ceva hippie, dacă se poate (ce înțelegeam eu prin hipppie atunci). N-a fost chiar așa, dar, slavă Domnului, nici nuntă cu dar n-a fost.
Revenind la subiectul banilor primiți înainte de nuntă. Eram varză la capitolul educație financiară. Ca și cea sexuală, era un domeniu în care mai nimeni nu ne învăța nimic. Între economiile exagerate ale bunicilor mei și risipa părinților, care aveau mai mereu datorii, nu înțelegeam mare lucru despre gospodărirea banilor. Știam cam atît: cînd îi ai, îi cheltuiești cum îți place. Cînd nu-i mai ai, vezi... La liceu și în facultate se făceau chete în care fiecare punea cîți bani avea, puțini, ca să ieșim la o prăjitură sau la o bere. La noi în casă, mărunțișul se punea într-o călimară transparentă, cîndva în uz, care stătea pe o masă comună, și lumea lua de acolo cînd rămînea fără bani. (Ceea ce nu însemna că eram chiar complet iresponsabilă, învățam ca să-mi păstrez bursa și dădeam meditații de engleză.)
Din banii primiți am vrut să-mi iau ceva de-mbrăcat. Cum pe vremea aia cu greu mai puteai găsi haine decente în magazine, știu că m-am dus la magazinul Fondului Plastic, care mi se părea suprema chestie și în a cărui vitrină mă uitam precum Fetița cu chibrituri, pentru că prețurile erau, în general, inaccesibile. Era un mit al produselor „artistice” de acolo, chiar dacă unele dintre ele nu erau chiar pe gustul meu, fiind prea cu pretenții și chiar kitsch. Cert e că, pentru un preț inuman la vremea aceea, am găsit acolo un pulover negru tricotat, puțin mai lung, genul flocos și un pic fantezist, pe care l-am achiziționat și care a fost piesa mea de rezistență mult timp. Dar care nu avea nici cea mai mică legătură cu nunta.
De restul banilor am hotărît să plecăm trei zile la mare. N-am mai vrut să mergem prin pilele mamei, așa că am făcut-o prin propriile mijloace. Acestea ne-au permis să stăm la o gazdă în Constanța, printr-o colegă care era de acolo. A fost o mare interesantă, aș zice. Am ajuns la doamna respectivă, care stătea într-un apartament de bloc și avea peste tot prin casă pozele celor doi soți decedați, dacă nu și urnele lor. Apartamentul era în stiulul clasic al gazdelor, cu vitrină cu bibelouri și „Răpirea din serai“. Camera în care dormeam era curată, aveam o baie comună cu doamna respectivă, unde nu exista apă caldă. Țin minte și acum primele dușuri reci făcute acolo. De asemenea, doamna se conforma mentalităților vremii și ne ținea cont de orele la care ne întorceam. Era o prezență aproape din umbră care stătea mereu cu un ochi vigilent și neprietenos asupra noastră. Ne simțeam mereu vinovați de ceva sau potențial vinovați. Deși plăteam.
Felul ei de a privi lucrurile și de a-și trata oaspeții avea legătură cu mentalitățile epocii. În general, oamenii de o anumită vîrstă îi tratau pe cei mai tineri cu autoritate și simțeau nevoia să le spună ce să facă. Părinții își exercitau din plin autoritatea asta asupra copiilor și nici violența fizică nu era exclusă. Iar cei care nu erau părinții tăi își permiteau, de destule ori, să se erijeze în postura asta. Era o relație nu prea plăcută între vîrste: se tot vehicula ideea de respect, cu orice preț. Maturii în putere îl cereau de la cei mai tineri. Dar, pe de altă parte, față de cei mai vîrstnici nu nutreau, în multe cazuri, același fel de respect. Se vehiculau apleativele de „Mamaie” și „Tataie” adresate te miri cui, persoană vîrstnică să fie, o cunosc, n-o cunosc. Și, mai grav, circula sinistra replica devenită deja antologică „Te caută Moartea pe acasă!”, adresată pensionarilor din troleibuz, de pe la cozi, de la doctori. Ideea fiind că de ce ne mai ocupă spațiul, atîta timp cît nu mai au mult de trăit pe lumea asta. Cei care spuneau asemenea enormități păreau să piardă din vedere faptul că vor deveni și ei, în curînd, Mamaie ori Tataie și că-i va căuta și pe ei Moartea pe acasă. Sau că au fost cîndva la fel de tineri și iresponsabili.
Urmarea în articolul viitor.
