Omnia mea...
Traiul în România comunistă, pe vremea cînd mai nimic nu se găsea, și, apoi, în sălbaticii ani ʼ90, ne-a învățat să avem aproape tot ce ne trebuie la noi. Oriunde ne duceam, eram încărcați cu genți și sacoșe (neplăcut termen), un fel de kit-uri de supraviețuire în lumea strîmtă prin care ne mișcam.
În general, în București sau în vacanțe, nu se găsea tot ce-ți trebuie în locurile în care aveai treabă. Așa că ne-am învățat să fim un fel de măgari care-și cară obedienți desagii peste tot.
La alimentara, pîine etc., trebuia să ai la tine o plasă sau o sacoșă, mereu. Era cea cu ochiuri ori cea pliabilă, care se băga în geantă. Erau gențile vechi și complet inestetice, dar bune la toate, în care îndesai, de altfel, și sticlele pe care trebuia să le aduci la schimb, la lapte, la ulei, la apă minerală, la bere, și borcanele de iaurt. Cărai mereu ceva, mai mult ca acum, cînd ne-am întors la sacoșele de acasă, într-o anumită măsură. Nu am fost obișnuită niciodată cu acel travel light, să fiu o domnișoară sau o doamnă grațioasă cu mîinile dacă nu în buzunar, măcar pe lîngă corp. Mereu am fost ca-n maxima latinească „Omnia mea mecum porto”, dar deturnîndu-i sensul: ideea nu era neapărat că aș fi avut puține posesiuni, ci că luam la mine cît de multe din ele puteam.
Gențile doamnelor conțineau și ele vrute și nevrute. Întîi, pe lîngă pieptăn, farduri, rujuri etc. (nu prea multe, fiindcă nu se prea găseau), sticluța cu apă, căci, de pildă, dacă te duceai la film, era puțin probabil ca cinematograful să aibă bufet ori să găsești ceva prin preajmă. Așa că mai bine îți luai de acasă. Apă de la robinet – pe vremea de atunci beam. Și mai beam pe stradă, de la țîșnitori, cînd le dibuiam și cînd funcționau. Apoi, de-a dreptul mîncare. Uneori voiai să mănînci la film. Cei mai mulți mîncau semințe, căci acelea se găseau de vînzare pe stradă. De asta podelele cinematografelor erau un covor de coji. Dar unii voiau ceva dulce ori un sandviș. Nu-ți rămînea decît să ți le aduci de-acasă. Am o amintire grotescă, dar simpatică de la cinematograful Patria, unde rula un film cu Piedone. Era foarte puțină lume în sală (la anumite ore, de dimineață ori la prînz, așa se întîmpla). Știu că Piedone ingurgita niște uriașe sandvișuri suprapuse. Iar eu mîncam, în fața ecranului, un copan de pui scos din geanta mea de domnișoară bine crescută.
Tot în geantă puteai avea alte obiecte folositoare nu se știe cînd, precum briceag cu desfăcător, chibrituri și, nu în ultimul rînd, șervețele și săpun. Aproape că am uitat, dar mersul la toaletă era o întreagă aventură. Începînd cu spălatul pe mîini. Nu prea putea fi un obicei, mai ales cînd mîncai în oraș, din simplul motiv că nu exista săpun la cele mai multe din toalete. Asta inclusiv în anii ʼ90 și chiar la-nceput de ani 2000. Țin minte cît m-am luptat să fie săpun și hîrtie igienică la școala copilului meu. M-am luptat și n-am obținut. Nimănui nu părea să-i pese de asta, ci mult mai mult de ce față de masă puneam pe catedră și ce brizbizuri pe pereți.
Toată copilăria și adolescența am umblat cu săpun și prosop în geantă. Aveam, la un moment dat, un plic cu niște foițe chinezești și un prosop cu Kalimero, ambele darurile blocului socialist. Într-o perioadă m-am revoltat împotriva kit-ului de igienă de acasă. Drept urmare, am făcut hepatită. După care unul din ingredientele obligatorii ale genților mele de școală sau de altceva a devenit sticluța cu spirt.
Era interesant cum păstram diverse sticluțe sau cutii de plastic de la medicamente ca să-mi pun prețiosul spirt de voiaj în ele. De altfel, era vremea cînd nimic nu se arunca, totul se depozita sau chiar se colecționa. Fac parte din categoria celor care au colecționat tot: cutii de chibrituri, ambalaje de țigări, de săpun, de gumă de mestecat, poleieli de bomboane. Sticluța de spirt m-a salvat în diverse situații, inclusiv în anii 2000, în copilăria copilului meu.
Geanta mea a mai conținut, mult timp, așa cum am mai scris, cel puțin în anii facultății, un petic de blană roșie, pe care îl puneam pe băncile reci, ca să pot sta. Gențile doamnelor înglobau și lucruri bune, azi mai puțin prezente: de pildă, un caiet cu creion sau pix, în care să-ți notezi impresii din jur. Sau să desenzi cînd îți vine. Și, aproape întotdeauna, o carte. Pe care o citeai dacă prindeai un loc liber în troleibuz, de pildă, asta în cazul în care îl luai de la capăt.
De asemenea, mai erau niște obiecte care atîrnau destul de greu și umpleau gențile vremii, și anume banii. Evident că nu existau carduri pe atunci, totul era cash. Și te cărai cu multe hîrtii mai mari sau mai mici, care-ți asigurau supraviețuirea. De aceea și jafurile erau mai frecvente, mai ales în autobuzele aglomerate, dar și în piețe, magazine. Nu era atît de greu să-ți bage cineva mîna în geantă fără să-l simți. Nu degeaba își cususe bunicul meu un buzunar interior la maieu unde-și ținea banii cînd ieșea în oraș.
