„Otium”: între plictis şi tihnă

La începutul lui 2020, coronavirusul a golit brusc spaţiile comunitare. Motoarele activităţilor/distracţiilor cu prezenţă fizică numeroasă s-au oprit, au amuţit. Dintr-o dată în oraşe s-a făcut tăcere, s-a făcut pustiu. Pandemia ne-a schimbat de pe o zi pe alta cotidianul: a pus – pentru cît timp? – viaţa obişnuită în suspensie, a adus peste noi provizoratul unei existenţe precaute, restrînse, izolate, de distanţă sanitară. Din grijă pentru sănătatea noastră şi a semenilor, ne-am închis în case, am fost reduşi la o viaţă de interior. De atunci încoace, motoarele vieţii normale au repornit la viteze mici, cu adaptări dibuite, cu relaxări şi restricţii, sub ondulaţia valurilor de COVID. Ne aflăm în continuare în regimul suspensiei şi al provizoratului.

Libertate restrînsă de mişcare, activităţi mărginite la spaţiul privat, singurătate, timp vacant pe care trebuie să-l umplem altfel decît înainte. Toate astea au putut duce la plictis, la nelinişte, urît, apatie, chiar depresie. Psihologii vorbesc ca despre un pericol cu întindere largă în societate. Toate astea, pe de altă parte, pot fi trăite ca răgaz. Pot fi percepute ca suspendare a agitaţiei curente, eliminare a unor automatisme sociale, uşurare şi simplificare a traiului. Nu mai ieşi chiar zilnic cu maşina într-un trafic îmbîcsit, renunţi la drumuri care nu sînt absolut necesare, îţi faci programul de muncă şi de destindere la tine acasă. Îţi poţi aduna acţiunile şi minţile, eşti îndemnat la calm, concentrare, interioritate. Mulţi au părăsit oraşele, s-au dus în case de vacanţă, au gustat mai pe îndelete pasta peisajelor şi a zării. Nu sînt puţine vocile care ne îndeamnă să valorificăm episodul COVID ca pe un prilej de a reînvăţa tihna formativă, cultivarea de sine, comerţul cu lucrurile frumoase, căutarea sensurilor.

În 2020 a apărut, de pildă, la Actes Sud, cartea lui Jean-Miguel Pire, istoric şi sociolog, cercetător la École Pratique des Hautes Études, intitulată Otium. Art, éducation, démocratie. Autorul pune în faţa cititorului o noţiune îndătinată în lumea romană antică. Exaltă, în otium, faţa fastă, nobilă, spirituală: răstimp dedicat cercetării calme, studiului, artelor, pacificării pasiunilor, construirii armonioase de sine. E un răstimp în care afacerile, poftele achizitive, pretenţia onorurilor publice sînt suspendate ori eliminate, în care persoana se dedică într-o libertate regăsită unor lucruri esenţiale. Din asemenea răgazuri fertile, susţine autorul, se pot ivi teme şi atitudini care vor sluji apoi şi bunului mers al comunităţii mari, democraţiei.

Latinul otium se potriveşte bine situaţiei impuse de pandemie. Termenul are ambii versanţi de semnificaţii privind suspensia unui ritm de trai obişnuit: cel de plictis pustiitor şi cel de tihnă bine întrebuinţată. Ba se pare că prima lui apariţie a avut înţelesul negativ de inactivitate, de trîndăvie silnică, dezagregantă. Ennius, literatul roman din secolele III-II, foloseşte cuvîntul într-un fragment, citat de Aulus Gellius, din tragedia Ifigenia. Cînd flota grecilor e îndelung blocată de lipsa vîntului prielnic în portul Aulidei, ostaşii sînt cuprinşi de otium. Strînşi în tabără, nu duc războiul, ci sînt condamnaţi la aşteptare şi la inacţiune. „Cel ce nu ştie cum să-şi folosească răgazul... are o minte care nu ştie ce vrea. Aşa şi noi, nici acasă, nici pe cîmpul de bătaie, mergem de colo-colo... mintea ne rătăceşte nesigură de sine.” E vorba despre un otium otiosus opus lui otium negotiosus, comentează Jean-Marie André, specialist în domeniul Antichităţii romane, care a dedicat studii termenului şi în special utilizării lui de către Seneca. Otium otiosus e starea celui fără stare, fără scop şi fără folos, cu mintea aiurea, ameţită, goală, încercînd în zadar să o stabilizeze, să o înzestreze cu preocupări consistente, ferme, fertile. E plictisul fără punct de sprijin, care te îneacă. Versurile lui Ennius îl pun în contrast cu un otium negotiosus: „cel care şi-a dat un scop îşi face munca cu plăcere, o doreşte, îşi desfată astfel mintea şi intelectul”. Printre semnificaţiile militare ale termenului se află de asemenea cea privind dreptul soldatului de a se mişca liber, după plac, în perioadele de repaus. De unde înţelesul se poate extinde la libertate mentală şi spirituală.

Termenul otium e aşadar mai bogat în semnificaţii decît grecescul scholé pe care o lungă linie filozofică l-a încărcat cu o valoare exclusiv pozitivă: timp fără grijă de contingent, dedicat studiului, căutării adevărului, timp al libertăţii şi fericirii intelectuale. Pe această linie, poeţi romani îndatoraţi Grădinii lui Epicur au putut chiar face din otium, exaltîndu-l, un simbol ori o amintire a stării originare dinainte de era muncii: starea de netrudă, de fericită desfătare, de contemplare a realelor tari. Seneca, mai prudent şi mai aplicat, pare să considere că pentru cel aflat încă de drumul filozofiei e mai potrivită îmbinarea între viaţa activă şi viaţa contemplativă. Fără această pregătire, fără a-şi verifica aptitudinea pentru otium-ul seninătăţii, persoana riscă să sucombe sub celălalt otium, posomorît, dezagregant. Doar cei care au atins înţelepciunea se pot dărui fără pericol unui otium pur, definitiv.

Tema a inspirat şi primele cercuri creştine de studiu. Cînd, în 386, s-a retras la Cassiciacum, pe proprietatea lui Verecundus, Augustin a fost înconjurat de cîteva rude şi prieteni. Erau o „familie spirituală” căreia, ce-i drept, numai talentul lui didactic a izbutit să-i dea, de bine, de rău, caracterul unui otium fertil. Cu ani în urmă concepuse, împreună cu bogatul său prieten Romanianus, proiectul unei comunităţi cvasi-utopice: „retraşi din mulţimea semenilor”, zece prieteni trebuia să trăiască în tihnă intelectuală, cu toate bunurile puse laolaltă. Dar acest proiect prea geometric „s-a făcut praf în mîinile noastre”, spune Augustin în Confesiuni. Au existat totuşi modeste întemeieri de „cetăţi filozofice”, chiar în mediul creştin şi chiar tîrziu, la începutul secolului al V-lea. Printre ele, cea proiectată de un corespondent al lui Augustin, fostul prefect al pretoriului Dardanus care, undeva la poalele Alpilor, organizează o Theopolis, o „cetate a lui Dumnezeu”. Mici comunităţi de laici, necreştini şi creştini au continuat să-şi cizeleze sufletul şi intelectul, să practice otium-ul ca pe o viaţă calmă de studiu, îndreptată către realul tare.

Ce lecţie pentru astăzi? În episodul COVID e de dorit să putem activa faţa bună a otium-ului: valorile interiorităţii, interogaţia de sine, gustul pentru cultura înaltă. Dar ce lecţie dincolo de acest episod? Jean-Miguel Pire socoteşte că am putea învăţa ceva pe termen lung. Sîntem o lume în care domină, riscant şi mărginit, productivitatea măsurabilă, profitul imediat, distracţia la îndemînă. Autorul consideră că educaţia şcolară ar trebui să formeze indivizi deschişi spre preocupările dezinteresate, cu grijă faţă de conştiinţă şi cultivarea de sine. Că ea ar trebui să dezvolte „spiritul şi dorinţa de otium, să acorde importanţă educaţiei artistice şi culturale... care e hrana unui spirit căutător şi creator de sens”. N-ar fi deloc o lecţie neînsemnată.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.