Reversul melancoliei
Klibansky, Panofsky şi Saxl îşi încheiau vasta istorie a melancoliei din Antichitate în Renaștere cu neoplatonismul florentin şi efectele sale asupra lui Dürer (Saturne and Melancholy, 1964). Memoria culturală prezentă în gravura Melencolia I permisese desfășurarea unui atlas impresionant. Însă istoria era departe de a se fi încheiat în secolul al XV-lea. Dimpotrivă, după cum remarca Jean Delumeau, între 1480 şi 1650 avea să aibă loc o explozie a interesului pentru acest subiect, aflat la confluența științei medicale a vremii cu „fizica” medievală a sufletului. Cel mai faimos dintre toate tratatele epocii rămîne cel al lui Robert Burton, The Anatomy of Melancholy (1621), de la care va porni şi Wolf Lepenies într-o carte de sociologia culturii, Melancholie und Gesellschaft (1969), complementară studiului fondator realizat de Klibansky, Panofsky şi Saxl.
Interesul analizei lui Lepenies constă în felul în care reuşeşte să dea contur fiinţei istorice a melancoliei privind-o dinspre condiționările şi efectele sale în planul realității sau al ficțiunii sociale. Melancolia nu mai este atît o problemă de patologie individuală şi spirituală, cît un fel de dispoziție indusă de starea unei întregi clase. Ea poate fi văzută şi ca o boală provocată de pierderea semnificației publice a unei părţi a societăţii care îşi manifestă astfel conştiinţa de sine. Nu atît o dezordine lăuntrică, cît o reacţie la dezordine, melancolia conţine impulsul de a oferi reversul situaţiei care a generat-o. Virtutea sa creatoare constă în autoterapia prin proiectarea unei ordini sociale perfecte, în care ea însăşi nu ar mai fi cu putinţă. Iată paradoxul creativităţii sociale a melancoliei, paricidul utopiei melancolice.
O altă reacție față de plictisul la care se vede obligată o întreagă clasă este rebeliunea sau fronda. Melancolicii solidari social nu mai aspiră la panacee universale, ci acţionează nebuneşte. În locul unei vieți retrase complet în imaginar îşi face apariţia gestul politic violent, asemenea celui al vechii nobilimi franceze care s-a simţit exclusă din viaţa publică. Există și o formă specifică secolului al XVIII-lea de a consuma melancolia: salonul. Aici inactivitatea şi plictisul sînt convertite în ritualul întîlnirii, iar rafinamentul conversaţiei nutreşte speranţe subversive. Salonul nostalgic şi plin de spirit, efect al melancoliei aristocratice, a ajuns să aibă o rezonanţă din ce în ce mai largă, ducînd la transformarea sa în societăţile alternative în care a luat naştere opinia publică. Această tendinţă a melancoliei de a-şi dizolva suferinţa contemplativă în acţiune triumfătoare spune ceva însemnat despre destinul intelectualului european.
Există, potrivit lui Wolf Lepenies, „intelectualul sangvin, activ, misionar, care vrea să cucerească lumea” şi intelectualul melancolic „care meditează şi se îndoieşte, care se retrage din lume pentru a se apleca asupra propriului eu” (La fin de l’utopie et le retour de la mélancolie. Regards sur les intellectuels d’un vieux continent, 1992). Relația dintre gîndire şi dispoziția melancolică nu e deloc nouă: o determinare reciprocă, o ambiguitate esențială, pe care le observase şi Ficino. Dar schimbarea cu adevărat semnificativă petrecută în modernitate constă în preeminența idealului vieții active față de viața contemplativă. Totuși, succesul burgheziei, altădată melancolică la marginea vieţii publice, și al eticii protestante (să ne amintim de oroarea lui Luther, dar nu şi a lui Melanchthon, faţă de melancolie), capitalismul și utopia progresului infinit, toate aceste chipuri ale vieţii active nu au reușit să ucidă melancolia, ci doar să-i pună sub semnul întrebării îndreptățirea: cu alte cuvinte, să o facă suspectă.
Detronată, melancolia îşi regăsește resortul existenței tocmai în această nerecunoaștere publică într-o lume pe care nu numai că a dorit-o mai bună, dar la care a şi participat. Revanșa sa, am spune, parcurge întreaga gamă a melancoliei descrise de Agrippa: uneori e inspirată şi se manifestă în artă, alteori e profetică, iar alteori redobîndește superioritatea contemplativă. Utopiile vieții active care dau semne de șubrezenie rămîn singurele ei motive de voluptate.
(fragment adaptat din postfața la R. Klibansky, E. Panofsky și F. Saxl, Saturn și melancolia, Polirom, 2002)
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
