Templum sau coenaculum?

Atît templu, cît și cenaclu sînt cuvinte latinești care au intrat în vocabularul teologiei ortodoxe și sînt mai bine cunoscute unui public nespecializat decît echivalențele lor grecești din Evanghelii: hieron și anagaion. Utilizarea lui hieron e de ordinul zecilor în Evanghelii și a fost pretutindeni tradus în limba română ca templu, indicînd unicul templu al lui הוהי (transliterat YHWH) din Ierusalim. În Septuaginta figurează și termenul oikos Theou (casă a lui Dumnezeu) pentru templul ridicat de Solomon în Ierusalim. În schimb, anagaion, tradus în Vulgata coenaculum, apare de două ori, la Marcu 14, 15 și Luca 22, 12, și desemnează camera pregătită cu masa așternută pentru ultima cină a lui Iisus cu ucenicii înainte de arestare și condamnarea la moarte prin crucificare. În românește a fost tradus după sens prin „foișor“ sau, literal, „camera de sus“. Coenaculum este un termen tehnic în arhitectura unei vile romane, întrucît desemnează spațiul în care este servită cina, ultima masă a zilei înainte de culcare. Această cameră era la înălțime, cu deschideri ample (coloane, arcuri și bolți) pentru a potența briza serii. În clima mediteraneană, un strop de răcoare era benefic deschiderii apetitului. Într-o astfel de casă, de o certă eleganță aristocratică, s-a desfășurat în taină ultima cină în cadrul căreia Hristos a instituit personal unicul rit specific al creștinilor: ruperea pîinii și împărtășirea din aceeași cupă de vin, pe care le-a desemnat ca fiind Trupul și Sîngele Său.

Deși necesar, acest excurs terminologic a întîrziat enunțul mai clar al temei. Cuvintele latinești din titlu au devenit termeni tehnici pentru o disciplină nouă, hierotopia, care s-a dezvoltat la intersecția dintre studiul Noului Testament, studiul liturgic și arta sacră. Alternativa dintre cele două spații indică întrebarea dacă la originea spațiului de cult creștin, pe care îl numim biserică, se află templul sau cenaclul.

Într-un fel, ni se pare a cunoaște răspunsul la această întrebare. Adeseori creștinismul este văzut ca o despărțire de iudaism și, pe cale de consecință, și de ritualurile templului din Ierusalim. Astfel, tainicul cenclu este privilegiat cînd privim la originile bisericii. Acesta este evocat și în Faptele Apostolilor 20, 8 ca un spațiu la nivelul al treilea al unei clădiri din Troa unde se adunaseră creștinii pentru a asculta cuvîntul Sf. Pavel. În timpul prelungitei omilii nocturne a Sf. Pavel, un tînăr așezat pe marginea ferestrei deschise a ațipit și, căzînd, a murit, iar Sf. Pavel, ridicîndu-l, l-a adus înapoi în camera de sus, unde a frînt pîinea, iar la sfîrșit l-a înapoiat pe tînăr sănătos.

Din Noul Testament rezultă că primii creștini la Ierusalim, iudei și galileeni după neam, au continuat să meargă la templu. Cina tainică, întru amintirea lui Iisus Hristos, denumită și euharistică pentru rugăciunile de mulțumire pe care le aduceau lui Dumnezeu, creștinii o celebrau la ei acasă în dimineața primei zile a săptămînii, denumită și ziua Domnului (domenica). Astfel, pentru prima generație de creștini, un cult public în templu a conviețuit cu un cult privat. După cucerire și dărîmarea Ierusalimului în anul 70, templul a ieșit din viața socială a iudeilor și creștinilor, dar nu a ieșit din mintea și inima lor.

În dialogul cu femeia samarineană privitor la locul mai potrivit de închinăciune, Fîntîna lui Iacob pe Muntele Garizim sau Ierusalim, Iisus îi răspunde consternant că „nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui“, căci „vine ceasul şi acum este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte“ (Ioan 4, 21-23). Dumnezeu nu este circumscris și nici nu poate fi adus într-un loc mai degrabă decît în altul, decît prin rugăciunea închinătorilor.

Că în acest spirit a fost trăită credința creștinilor din primele trei secole este atestat de Clement Alexandrinul: „Oare nu este frumos și drept să nu circumscriem într-un loc oarecare pe Cel Care-i fără margini și nici să cuprindem în temple făcute de mîini omenești pe Cel Care cuprinde toate? Care lucru ieșit din mîna cioplitorilor în lemn, a cioplitorilor în piatră poate să fie sfînt? Nu sînt oare mai buni decît aceștia, care se închină lemnului și pietrei, cei care socotesc vrednice de măreția lui Dumnezeu aerul, cele care se găsesc în văzduh, dar mai bine spus lumea și întreg universul? [...] Dacă prin sfințenie se înțelege și Dumnezeu Însuși, și clădirea înălțată în cinstea Lui, cum să nu numim în chip propriu sfințenia biserica lui Dumnezeu [...], care nu-i zidită cu o tehnică anume, nici împodobită de mîna unui om, ci-i făcută templu prin voința lui Dumnezeu? Eu nu numesc aici biserica locul, ci adunarea celor aleși. Adunarea celor aleși este un templu mai bun pentru că primește în el măreața vrednicie a lui Dumnezeu. [...] Această ființă [care s-a făcut templu] este cel ce-L cunoaște pe Dumnezeu, cel prețuit de Dumnezeu, în care Dumnezeu se sălășluiește, cu alte cuvinte în care își are sfîntul ei lăcaș cunoașterea despre Dumnezeu. În el putem găsi chipul, în sfîntul lui suflet găsim statuia cea sfîntă și dumnezeiească [...] aici își are locul ceea ce este făcut și ceea ce are să se facă [...] căci tot cel ce are să creadă este deja credincios înaintea lui Dumnezeu“ (Stromata VII, cap. 5).

Din evidențele arheologice, dar și din textele creștinismului timpuriu, reiese că închinarea creștinilor nu s-a format ca un cult public, ci strict limitat la o comunitate de inițiați, or-ga-ni-zați pe mai multe straturi de intimitate față de nucleul cultic. Este vorba de participarea la euharistie. Un istoric al religiilor vede puternicele asemănări cu cultele denumite de mistere, ale Cybelei, ale lui Osiris și Isis, ale lui Mithra, dar cauza acestor aspecte nu poate fi redusă la condițiile de manifestare ale creștinismului, de semiclandestinitate sau chiar de religie ilicită în Imperiul Roman.

Că la baza cultului creștin se află o cunoaștere de natură mistică, o inițiere în cunoașterea unei alte lumi, care nu se dezvăluie ochilor trupești, este atestat de Epistola către Evrei. În ea se exprimă un sentiment comun iudaismului și creștinismului de după anul 70, undeva trebuie să continue principalul ritual al templului, intrarea marelui preot dincolo de catapeteasmă. Și acest lucru se petrece în templul de carne al fiecărei persoane în parte, așa cum tocmai am citit la Clement Alexandrinul. Această tradiție mistică este prezentă din abundență în literatura duhovnicească la Macarie cel Mare, Isaac Sirul, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, și pînă la Siluan Athonitul și Sofronie de la Essex. E cea mai concisă listă posibilă.

Primele lăcașe de cult atestate arheologic (la Dura Europos) sînt doar funcționale, spații amenajate ad-hoc în case private cu altare amovibile. Tainele sînt aduse spre contemplare creștinilor prin omilii (cuvîntări), precum cea a Apostolului Pavel la Troa, și rugăciuni de mulțumire și cinstire, cu conținut dogmatic, precum rugăciunea anaforală.

Răsturnarea de situație din secolul al IV-lea, în care cultul creștin a fost aproape forțat să asume un rol de cult public și mai ales de religie civilă, a pus gînditorii creștini dintr-o dată în fața dificilei întrebări cum să ascundă și să dezvăluie, adică să facă publice, în același timp, taine adînci ale Dumnezeirii, taine pe care numai o asiduă contemplare și o practică ascetică le dezvăluiau în minte sau chiar dincolo de mintea omenească. Din această multiplă provocare, în care pe de o parte se aduceau creștinilor resurse de neimaginat pînă atunci, dar pe de altă parte li se cerea să umple vidul care se căsca în cetate prin abandonul zeilor, s-a născut gîndirea simbolică a lăcașului de cult creștin. Episcopi de mare anvergură intelectuală, arhitecți și mistici deopotrivă, au indicat mai multe căi de dezvoltare a marilor ansambluri de cult care au apărut în secolele IV-V. Două forme s-au desprins cu putere la începuturi: planul central, de la cerc la poligon, unde privitorul este forțat să perceapă locul cel mai sacru în centru, și planul bazilical sau rectangular, unde privirea este trimisă spre capătul de perspectivă răsăritean. Această elaborare simbolică a definit o disciplină și o funcție: hierotopia și hierotopistul, cel care traduce prin simboluri vizibile ceea ce alții văd cu mintea dincolo de formele materiale. În această gîndire, templul și cenaclul s-au întîlnit și s-au contopit într-o discurs simbolic atît de complex încît abia începem să-l descifrăm astăzi. Monumentele păstrate din Antichitate și din Evul Mediu, pe care le admirăm azi, sînt ipostaze ale acestei gîndiri. De aceea imitarea lor cvasimecanică riscă cel puțin o distorsionare a mesajului inițial, dacă nu chiar contrasensuri flagrante. Orice discuție despre lăcașuri de cult în ziua de azi trebuie să-și asume nu numai redescoperirea academică a gîndirii hierotopice, ci înțelegerea ei și identificarea cu ea a bisericii vii, care dă sfințenie unei construcții materiale.

Foto: biserica Sfinții Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama din Copou, Iași. Credit foto: Ana-Maria Goilav