Față în față
Îmi vin în minte, din copilăria și adolescența mea, alte gesturi uitate (despre unele am mai scris). Îmi aduc aminte, de pildă, cînd te duceai pur și simplu să vezi pe cineva ca să stai devorbă cu el sau cu ea. Da, vorbeai și la telefonul fix, cel cu disc, de atunci, uneori chiar mult. Dar exista celebrul cuplaj, care-ți mai tăia din cînd în cînd conversația, în general cînd ți-era lumea mai dragă. Și mai exista amenințarea, care s-a dovedit ulterior reală, că cineva ți-ar asculta convorbirile. Spun că s-a dovedit reală pentru că, după revoluție, am cunoscut un domn a cărui meserie era tocmai asta: ascultător de conversații telefonice pentru Securitate.
Acum aproape că mi-e imposibil să-mi mai aduc aminte cum era viața fără să freci telefonul non-stop și să fii la curent, cam în fiecare minut, cu ce mai fac prietenii de pe rețele. Sau ce vor ei să creadă lumea că fac. Cu ce se mai dau mari. Atunci, ca să ai de-a face cu cineva, trebuia să te deplasezi la fața locului. Ca să ai o conversație adevărată, mai în profunzime. Ca să te uiți în ochii lui sau ai ei și să vezi cum reacționează la ce-i spui. Să-i simți emoțiile first hand și să le trăiești alături de el sau de ea. Să-l percepi pe respectivul prieten în mediul lui, să-l vezi reflectat și în lucrurile din jur, în afișele de pe pereți, în cărțile pe care le ține mai la-ndemînă în bibliotecă, în obiectele mici și inutile pe care le strecoară pe rafturi, gen mașinuțe sau îngerași sau pietre ori scoici culese de la mare. Să-i cunoști chiar și en passant familia, mama care intră timid, întredeschizînd ușa cu un sirop de pin, eventual și cu niște prăjiturele făcute-n casă, „Albă-ca-Zăpada“ sau din cele cu lămîie.
Iar în discuțiile pe care le purtai, uneori ore în șir, față în față, să ți se pară că pui lumea la cale. Că, fără contribuția ta, anumite lucruri esențiale din jur, precum ajutorarea celorlalți sau schimbarea mentalităților, nu se pot întîmpla. Că numai cu ajutorul tău și al umărului pe care îl pui lumea poate fi mai bună. Că numai tu și prietenul ori prietena ta puteți înțelege cum trebuie Ciuma lui Camus ori Procesul lui Kafka, Eclipsa și Aventura ale lui Antonioni, „Shine On You Crazy Diamond“ al lui Pink Floyd ori pictura lui Braque. Că între tine și prietenul ori prietena ta, apt ori aptă de asemenea conversații „de suflet”, se stabilește o conexiune dincolo de moment, care, în general, rămîne peste ani. Că atunci cînd te reîntîlnești cu persoana aceea peste ani, în general, fluxul ăla formidabil revine. Nu se uită, precum mersul pe bicicletă.
Ideea e că exista o anumite calitate și profunzime a conversațiilor cu oameni la care nu aveai altfel acces. Există și acum, bineînțeles, același tip de conversații. Doar că, probabil, atunci distanța și așteptarea le făceau cu atît mai dorite și mai palpitante. Acum le poți diminua prin diversele grade de contacte ori simulacre de contacte pe care le ai pe Facebook ori WhatsApp, în care nu comunici chestiuni atît de esențiale precum cele pe care le poți împărtăși față-n față, dar poți să te păcălești cu ele. Există un oarecare contact uman, însoțit de un oarecare schimb de emoții, și, cînd îți duci povara muncii tale pînă la urmă solitare pe propriul laptop, în cazul în care asta faci, e binevenit, uneori/deseori acest tip de diversiune afectivă și facilă.
Nu mă pot duce pînă la X să discutăm soarta lumii, dar mă pot oricînd uita prin casă și găsi ceva interesant de fotografiat, fie că e vreun ursuleț de pluș ori apusul care se întrezărește pe geam. Așa, pot iniția comunicare fără să trebuiască să spun măcar un cuvînt, e simplu și eficient, și depersonalizat. Dar pot spune că nu sînt singur/ă, că împărtășesc semenilor mei dintr-ale mele. Și ei îmi pot răspunde în același mod, fără mari bătăi de cap, alegîndu-mi un emoticon din lunga listă de emoticoane, acum tot mai nuanțate. Dacă cineva-mi pune o inimă în loc de un like pot sta mult să mă întreb asupra semnificației acestui gest mai radical, iar dacă e vorba de o ființă de sex opus mă pot întreba mult și bine, chiar, dacă nu are vreo conotație.
Și așa, cu lucruri mărunte și speculații care pot fi considerate, la o adică, simpatice, putem ajunge la timpul petrecut în conversațiile face to face de altădată. Dacă mai pun și un selfie, și e atît de simplu să fac unul, e atît de simplu să-l editez încît să nu par Muma Pădurii, lucrurile se lungesc și mai mult. Apar comentarii, cele mai multe pozitive, indiferent de realitate, apoi întrebări, lumea e curioasă sau se preface că e, mai trece timpul. Tu, ca inițiator al întregului context, trebuie să răspunzi, să dai ce explicații poți. Se creează o emulație, în care culoarea părului tău și a canapelei pe care te-ai nimerit devin esențiale. Lumea e mulțumită, golul de timp și afectivitate s-a umplut.
Mi-e dor, totuși, de liniștea și profunzimea întîlnirilor față în față. Știu, nu ne împiedică nimeni să le avem, doar că tindem să ne obișnuim, comozi, altfel.
