Maturizarea tîrzie a indianisticii românești
Culturile și spiritualitățile generate de multimilenara experiență umană din subcontinentul indian și-au găsit o cutie de rezonanță pan-asiatică (prin declinările și expansiunile succesive ale budismului, mai cu seamă în China și Japonia), așa cum au fost tălmăcite, difuzate, popularizate reductiv, studiate erudit-academic și „secularizate” în Europa, mai cu seamă prin mijlocirea Imperiului Britanic. Noi, ca popor aflat deopotrivă la periferia lumii orientale și a celei occidentale, n-am primit reflexul genuin al matricei indiene (căci nu există în spațiul românesc vreo formă aclimatizată – i.e. vie – de religiozitate hinduistă sau budistă), dar nici cu metabolizarea occidentală a Indiei nu ne-am sincronizat decît sporadic și, în cele mai multe cazuri, sub specia unui orientalism de grad secund, ilustrat în registre mai curînd literare.
Nu putem să ne mîndrim cu o Școală românească de indianistică, însă putem cita, nostalgic și admirativ, eforturile (nu mereu izolate și nici rămase la scară strict locală) ale unor indianiști aparent „amatori” (sau „diletanți”), deși erau în fapt spirite superioare, condamnate la solitudinea ascetică a formulelor autodidactice. S-ar putea spune că indianistica românească e o glosă tenace la influența lui Schopenhauer asupra lui Eminescu și, fără îndoială, a modelului iradiant pe care geniul poetului (cu tot cu ciclopicul său apetit cognitiv) l-a impus posterității. Numele unor B.P. Hasdeu, G. Coșbuc, Mircea Eliade, Constantin Georgian, Sergiu Al-George, Theodor Iordănescu, Arion Roșu sau Theofil Simenschy s-au impus (ca serie de autentici „inițiați”) în registrul lucrului bine făcut, fără să-și piardă aura din cauza numeroșilor vulgarizatori nechemați, care au parazitat, în siajul lor, studiile de indianistică din țara noastră. Cunoscătorii competenți și-au transmis pasiunea intelectuală într-un cenaclu aproape ocult, menit să salveze esențialul și să mascheze precaritatea unui caracteristic „început perpetuu”. Au făcut tot ce au putut, în contextul epocal și biografic al fiecăruia, astfel încît merită deplina noastră gratitudine.
Acestei pleiade evanescente, căreia diverse sinteze documentare i-au conferit o demnitate panoramică, i se adaugă, prin eforturi discrete și tot mai prolifice de peste două decenii, dl Vlad Șovărel, un redutabil specialist în studii sanscrite, format în India. Domnia-sa ne oferă acum, la Editura Spandugino (2021), sub egida Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, cu prefața doct jucăușă a dlui Eugen Ciurtin și propriul studiu introductiv, traducerea textului Gheranda Samhita (le cer scuze cititorilor acestei recenzii pentru absența diacriticelor). Din fericire, și alte texte fundamentale se află în pregătire, prin generoasa cofinanțare a Ambasadei Indiei la București și a Fundației Spandugino.
În primul volum din anunțata serie avem textul original, glosele traducătorului și trimiterile bibliografice menite să ne faciliteze accesul la un conținut pe cît de vechi și dificil, pe atît de ușor pîndit de răstălmăciri simplificatoare. „Compendiul lui Gheranda”, ne spune tălmăcitorul său, „este perceput de către practicanții de Yoga drept unul dintre cele mai reprezentative, cuprinzătoare și răspîndite îndrumare de Hatha-yoga” (...), incluzînd „un set holist de metode și tehnici ascetice menit mîntuirii, transcenderii suferinței generate de iluzoria identificare a subiectului cu experiența obiectului, sau, cum este cazul unor tradiții tantrice, obținerii nemuririi și a capacităților paranormale.”
Vă recomand volumul, nu înainte de a cita, în final, avertismentul dlui Eugen Ciurtin, din prefața volumului: „Lipsită de montura psiho-somatică și religios-culturală asumată și ilustrată de un astfel de tratat, (Yoga) ar aduce – ca și iluzoriul mindfulness pseudo-budist, acum și antreprenorial-corporatist global – cu un creștinism în întregime lipsit de cruce, de evanghelii și de patristică, iar isihasmul bizantin cu rețetele de omfaloscopie dintr-un galantar farmaceutic responsabil cu digestia”. Nu e cazul să aplicăm, bunăoară, metoda descrisă în capitolul trei al tratatului – intitulat „Sigiliile” – ca experiment gimnastic de apartament...
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
