Societate

A fost o reală scufundare într-o bucată vioaie de antropologie culturală.

Nu cred că ne atașăm atît de obiecte, cît de utilitatea lor imediată sau de amintirile care ne leagă de ele, o mașină, de pildă, e mai mult decît un obiect, e un tovarăș de drum, de călătorie, suportă toate rătăcirile noastre dintr-o parte în alta.

Ajungi să percepi mai viu însemnătatea pe care tradiţiile spirituale o dau „calităţii” aerului.

Profesorul Reynié și-a invitat colegii să prezinte tabloul real al creștinismului contemporan, dincolo de clișeele triumfalist-seculare care par să-i fi pus... cruce.

Mama a fost cu mult înaintea vremurilor și în privința vieții sănătoase și a locurilor de „retreat” și detoxifiere.

Nu vă ascund că toate mirosurile astea și solidaritatea temporară dintr-un vagon de tren îmi dau pusee de reală fericire.

Aș putea spune că am crescut în Policlinica „Sahia“. De cînd eram în liceu, prin anii ʼ80, am fost „arondată” acolo, mama lucrînd la Arhiva Națională de Filme.

Mă bate gîndul să scriu o carte despre anii ’90, anii „tranziției românești“. În acei ani s-a scris enorm, erau mii de publicații pe piață și cărți de duzină, se citea orice, de la știri cu găini care nasc pui vii la romane de dragoste catastrofale cu tente erotice sau la bestseller-urile lui Pavel Coruț.

Carul de foc în care se ridică de la pămînt a rămas în iconografia Sfîntului Ilie metafora unei puteri spirituale ieșite din comun.

Manuscrisele din arhive și biblioteci, unde așteaptă să fie redescoperite, conțin încă lucruri noi, uneori surprinzătoare.

Am încercat să găsesc rațiunea pentru care cineva s-ar căra pe jos cu un sac de gunoi ca să-l arunce în buncăr.

Am nenumărate și dulci nostalgii, din timpuri diferite, legate de cabanele turistice, în special de cele din Munții Bucegi.

Andrei Cornea ne-a obişnuit cu proiecte ample prin care devin prezenţi (sau sînt restituiţi extins) în limba română filozofi antici de primă mărime.

E tot mai tristă distanța dintre „arta filmului” și curentul comercial majoritar – care a transformat scenariul, regia și prestația actorilor într-o combinație lamentabilă de stereotip și joc video.

Poate asta le-a lipsit tuturora: un moment de răgaz retrospectiv.

S-a schimbat ceva radical atunci, aerul a devenit cu adevărat de vară, în ciuda dezastrelor casnice  care încă își urmau cursul, în virtutea unui haos prestabilit.

Oamenii ăștia își mînuiesc moartea fix ca pe viață, se rezolvă lucrurile pe măsură ce vin.

În Dobrogea lor nu mă simt în „străinătate”, mă simt acasă, e un soi de extensie a României care ar fi putut să fie, dar nu este.

Tema împlinirii nu este specific modernă și o întîlnim, dimpotrivă, ca o temă centrală a Noului Testament cu trimiteri încă din Vechiul Testament.

Sfaturile patericale ajungeau imediat la inima auditoriului, inspirîndu-le emulația pe calea virtuții și admirația față de figurile exemplare ale unui ascetism aproape supraomenesc.

Făceam parte dintr-o minisocietate și dintr-o ierarhie uneori dificil de dus și, de destule ori, nedreaptă.

Am un întreg index de vise pe care le prețuiesc exact așa cum prețuiesc întîmplările reale.

Mi se pare cel mai important și mai valoros muzeu al României actuale, mi-am promis că-l voi vizita în fiecare an, ca să nu uit, ca să pot să recuperez ceea ce mai am de recuperat.

Există o veche spusă care rezumă, după mine, condiţia „polului plus”. Îi redă cu o somptuoasă simplitate înălţimea atotcuprinzătoare.

Decizia Vaticanului le reamintește liderilor actuali ai statelor-membre UE că pacea, prosperitatea, democrația și libertatea de care (încă) ne bucurăm au rădăcini creștin-democrate.

Să pleci în Occident, chiar în anii ’70, era ca și cum ai trece pe lumea cealaltă.

Dacă vreau, pot să mănînc dulce înainte de masă, pizza și cartofi prăjiți în fiecare zi. Să fac ce vreau cu colesterolul și arterele mele.

Satul mi se pare grozav de interesant din punct de vedere antropologic, chiar îmi pare rău că-i mai fac și eu reclamă.

Ceea ce se dezvăluia dincolo de un monument, restaurat exemplar, era o instituție vie.

Pentru mine, drumul acolo era probabil cu atît mai misterios cu cît era legat de o lume în care părea imposibil să ajungi: lumea „cealaltă”.

O înregistrare video îl arată, timp de o oră şi jumătate, pe jurnalistul opozant Roman Protasevici care face declaraţii vinovăţie şi de supunere faţă de regimul Lukaşenko.

Deși pătrunde în arena noastră intelectuală cu o „mică” întîrziere de șapte decenii, volumul lui H. Richard Niebuhr – Christ and Culture (1951), publicat la editura orădeană Casa Cărții (2021), în traducerea lui Teofil Stanciu și cu un riguros studiu introductiv datorat lui Daniel Barbu – are toate datele evenimentului editorial demn de acest nume.

Cînd te locuiește permanent un subton de depresie manevrabilă, n-o să-ți priască nimic.

Ritmul trenului e un ritm interior, viața e suspendată între două destinații, între două povești, iar călătoria pare că nu se mai sfîrșește.

Cu cîteva zile în urmă, „echipa” Facebook mi-a blocat contul personal & comunicările pe Messenger, pentru 24 de ore.

Georges Khodr deschide, în textele sale, o fereastră care dă spre locul nelumesc al păcii, chiar în inima unui război care pare să nu se mai sfîrșească.

Sosită dintr-un loc în care eram, la română și limbi străine, un soi de chior în țara orbilor, aici mi-am găsit nașii.

Să știi că, dacă zici informal cinșpe, nu moare nimeni și nici n-o să creadă că n-ai trecut prin școală. Serios.

Ai nevoie doar de cîteva obiecte printre care un laptop, pentru mine, și o periuță de dinți, ca să personalizezi un spațiu neutru, de tranzit, să ți-l faci al tău, să te reprezinte.