Muzică și manuscrise la Sibiu
Amintind în titlu compozițiile experimentale ale lui György Ligeti, festivalul Musica ricercata de la Sibiu (23-25 iulie), aflat anul acesta la a treia ediție, stă sub semnul legăturii dintre muzică și manuscrise. Grație maestrului Gabriel Bebeșelea, neobosit și inspirat cercetător al manuscriselor muzicale, programul festivalului oferă rafinamente inedite: uvertura operei La foresta d’Hermanstad (1812) de Valentino Fioravanti, compozitor prolific, gustat în epocă de Rossini și Goethe, dar și o ilustrare de către pianistul Iulian Ochescu a repertoriului tînărului Mircea Eliade, la 100 de ani de la debutul său. Muzica lui Joseph Haydn, tutelară pentru întreg festivalul, va fi prezentă atît în recitalul de harpă clasică susținut de Maria Bîldea, cît și în concertul extraordinar de închidere. Nu va lipsi nici Carl Ditters von Dittersdorf, prieten cu Mozart și Kapellmeister al episcopului catolic de Oradea Ádám Patachich, cu a sa cosmopolită Sinfonia nazionale nel gusto di 5 nazioni. Totul agrementat cu dialoguri purtate de Smaranda Bălan, Gabriel Banciu, Eugen Ciurtin, Emil Hurezeanu, Radu Vancu, în ambianța culturală a unui Sibiu care celebrează 300 de ani de la nașterea baronului Samuel von Brukenthal.
De ce muzică și manuscrise la început și final de festival? Pentru că manuscrisele din arhive și biblioteci, unde așteaptă să fie redescoperite, conțin încă lucruri noi, uneori surprinzătoare. Ele nu sînt doar urmele unui trecut de care te apropii cu detașarea calm ordonatoare a arhivistului, ci lumi-laborator insuficient explorate. Alături de creații uitate sau necunoscute, manuscrisele dezvăluie vîrstele și sedimentele unei opere, căile abandonate sau deschiderile nefructificate, o perspectivă dinlăuntrul unei creații la care publicul nu ar putea avea acces decît prin mijlocirea celor ce le studiază cu răbdare. Dirijorul Gabriel Bebeșelea are această sensibilitate și competență rară de a scoate la lumină și de a împărtăși cu pasiune ceea ce e puțin sau deloc cunoscut, ca, de pildă, oratoriul lui George Enescu Strigoii (1916), interpretat în premieră mondială în 2019 la Konzerthaus Berlin. Anul acesta, la Sibiu, va fi uvertura operei lui Fioravanti, adusă în spațiul în care fusese imaginată, probă irefutabilă a sincroniei culturale a epocii.
Mircea Eliade, ale cărui legături cu muzica au fost splendid evocate de Eugen Ciurtin într-un recent articol, pornind de la manuscrisele achiziționate de Academia Română în urmă cu numai cîteva luni, ne prilejuiește o dublă pledoarie: pentru recuperarea integrală a manuscriselor sale și pentru educația muzicală. Știm în bună parte, pe baza manuscriselor și documentelor păstrate, ce cînta la pian în prima tinerețe, ce partituri îi cerea mamei sale să-i fie trimise la Calcutta, ce conferințe susținea (de pildă, notițele pentru Muzica primitivă fac parte din lotul intrat de curînd în patrimoniul Bibliotecii Academiei). Am putea cunoaște mai multe dacă am avea acces la ceea ce a lăsat la București înainte de a pleca din țară. Nu este vorba doar despre un interes documentar, de altfel perfect legitim, ci de necesitatea reconstituirii unei arhive în absența căreia opera sa nu va putea fi nici studiată și nici editată complet și acurat.
Concertul din prima seară a festivalului de la Sibiu va aduce o perspectivă pentru mulți inedită asupra biografiei lui Eliade, dar și asupra conjuncției posibile și fericite dintre muzică și istorie în cel care studiază istoria, în special istoria religiilor, și practică muzica. Eliade nu a scris despre aceste teme expert și sistematic ca, de pildă, istoricul Antichității tîrzii Henri-Irénée Marrou (sub pseudonimul Henri Davenson). Însă, așa cum se poate desprinde din însemnările sale, și-a însoțit constant viața cu experiența unică pe care muzica o poate oferi, mai ales cînd nu este doar ascultată, ci și interpretată. Și poate că ar fi fost de acord cu reflecțiile și mărturia lui George Steiner din Errata: an examined life asupra muzicii ca modalitate de „expresie primordială a spiritului uman, mai aproape decît limbajul de necunoscutul moment al Creației”.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
