Nevoia de aer

Ce lucru e mai de actualitate decît căldura care ne turteşte de dimineaţă pînă seara? Nici pandemia de coronavirus nu e, acum, aşa de apăsătoare. Caniculă, arşiţă, zăduf. Dacă nu te adăposteşti, circuitele mentale şi puterile trupului se topesc, se ard, se defectează. Consumul de aer condiţionat e atît de mare că circuitele electrice clachează; penele de curent se înmulţesc. Tînjeşti după un pic de răcoare, de suflu neîmpiedicat, de adiere. Am fost mulţumită să aflu că pînă şi unii călugări din pustie simţeau această nevoie. Şi aveau soluţii pentru ea. Chilii egiptene mai elaborate, din secolul VI, erau dotate cu guri de ventilaţie care captau briza venită dinspre vale, aerul proaspăt, încărcat de umiditate al Nilului (cf. Serge Sauneron şi Jean Jacquet, Les ermitages chrétiens du désert d’Esna, 1972).

Cînd respiri cu greutate, înăbuşit de arşiţă, ajungi să percepi mai viu însemnătatea pe care tradiţiile spirituale o dau „calităţii” aerului. Devii mai direct sensibil la simbolismul ei, care se întinde pînă la alte niveluri de realitate şi de înţeles. Într-adevăr, filozofii antici îşi amplasau cetăţile ideale în locuri cu atmosferă salubră, proaspătă, echilibrată. Philon din Alexandria susţine că „aerul uşor ascute inteligenţa”; alege pentru terapeuţii evocaţi în Despre viaţa contemplativă un loc din preajma Alexandriei unde vaporii mării şi cei ai lacului vecin se îmbină, dînd văzduhului o consistenţă fastă.

Tărîmurile fericite şi stările fericite sînt descrise mai întotdeauna drept avînd un aer pur, uşor, care permite o amplă respiraţie verticală. Orientul vechi, Antichitatea greacă, romană şi creştină vorbesc despre grădini cu aer clar şi înmiresmat. În Eneida, Cîmpiile Elisee, unde Enea pătrunde alături de Sibilă, au aerul „mai vast” decît celelalte tărîmuri. Printre Părinţii creştini, Efrem Sirul (secolul IV) califică văzduhul Paradisului drept „feciorelnic” şi „limpede”. Alţii vorbesc despre un aer blînd, delicat, senin. Se spune că, în acel aer clar, fiinţele pot vedea dincolo de învelişuri şi de aparenţe chipul interior al celuilalt, că acel văzduh are o gravitaţie inversată. El deschide suflul uman către nivelurile superioare ale realului. Într-un poem atribuit lui Lactanțiu, De Ave Phoenice, locul fericirii e un spaţiu îndepărtat, „deschidere largă spre polul etern” (cf. Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului).

„Simţi cît de lesne se poate respira aici?”, îl întreabă Socrate pe Phaidros (230b) în locul unde vor primi darul unei tradiţii ce vine de la zei (259a-b). Îndatorat faţă de calitatea locului, Socrate îi răspunde, o captează, o valorifică: de aici îşi va înălţa, la rîndul său, discursul despre „locul supraceresc”, hyperouranios topos. În regia lui chiar, dialogul sugerează dubla mişcare a unui suflu vertical: inspiraţie/absorbţie (tradiţia venită de la zei) urmată de urcuşul pe urmele zeilor spre contemplarea de deasupra bolţii.

În Biblie, răcoarea, atmosfera care dă fiinţei respiraţie neîngrădită e percepută ca una dintre manifestările privilegiate ale divinului, ca prezenţă sau intervenţie a lui Dumnezeu. În episodul celor trei tineri din mijlocul cuptorului încins: „îngerul a suflat... ca o răcoare de adiere şi de rouă, aşa că focul nu i-a mai atins...” (Cîntarea celor trei tineri 1, 25-26). Profetului Ilie, Dumnezeu i se face prezent nu în vijelie, nu în cutremur, nu în foc, ci în „adiere de vînt lin” (III Regi 19, 12). E un mod de prezenţă fină, discretă, cvasi-inefabilă, care atrage umanul spre interior: spre interiorul uman şi spre interiorul divin.

Pînă la urmă, una dintre temele majore legate de „aerul uşor” este posibilitatea comunei respiraţii a celor două sufluri. O posibilitate indicată adesea prin limbajul aromatelor. Mireasma poate simboliza efluviul, inclusiv intelectual, care circulă între cele două niveluri. Neîmpiedicată de graniţe, mireasma divină poate pătrunde pînă în intimitatea fiinţei umane, o poate impregna, îi poate da ceva din propria ei calitate. În Înţelepciunea lui Iisus Sirah, text ebraic sapienţial din secolul II î.Chr., Înţelepciunea divină exală miros bogat, format din multe mirodenii. Cheamă, atrage, lucrează pe calea subtilă, cuceritoare a parfumului: „ca scorţişoara şi acantul înmiresmat am răspîndit mireasmă şi ca smirna am răspîndit parfum” (24, 15). Cu mireasma ei, Înţelepciunea se extinde, se răspîndeşte, se comunică fără să se împartă, îşi oferă tuturor emanaţia. În Comentariu la Cîntarea Cîntărilor, cînd interpretează pasajul „mir vărsat este numele Tău”, Origen foloseşte acelaşi limbaj al aromatelor pentru indica darul învăţăturii christice. E un dar universal oferit, universal pătrunzător: „parfumul doctrinei... a umplut casa întreagă a lumii, casa întreagă a Bisericii, casa întreagă a sufletului”.

Origen pune accentul pe caracterul captivant al acestei învăţături, pe puterea ei plină de farmec, mobilizatoare. Face din ea o „cale a miresmei”. „Stîrnite ca de mirosul unui parfum dumnezeiesc şi inefabil, ele [sufletele tinere] ... aleargă pe urmele lui, grăbind după mireasma suavă, nu cu pas tărăgănat şi greoi, ci cu alergare iute, intensă...”

De bună seamă, cel care inspiră parfumul, care merge pe urmele lui şi e transformat de el va fi caracterizat în termeni similari. De vreme ce dă loc în sine Suflului sau Înţelepciunii emanate de divin, va fi un om „cu bună mireasmă” spirituală. Sfinţii, oamenii „îmbunătăţiţi”, înţelepţii sînt cei care, asimilînd parfumul, îl exală la rîndul lor. Şi nu doar creştinii au vorbit despre „comuniunea de mireasmă” cu cei de sus. Grecii vechi o cunoşteau şi ei. „Oamenii divini, luînd pilda lui Pythagoras şi Epimenides”, spune Jean-Pierre Vernant în introducerea la cartea lui Marcel Detienne, Grădinile lui Adonis, „vor ajunge chiar să trăiască din miresma parfumului, la fel ca Nemuritorii”.

Ritual vorbind, spaţiul sacru – sanctuar, templu, biserică – e un loc calificat, marcat şi prin mireasmă, prin schimbul de aromate între divin şi uman. Fumul parfumat, efluviile de tămîie, ofranda aromatelor care umplu locul constituie răspunsul uman la darul celest. Sînt totodată simbol pentru acel Suflu, sînt expresia lui subtil corporificată. Efluviile de aromate construiesc un spaţiu de întîlnire, de comună respiraţie între cei de jos şi cei de sus. În volumul Simbolurile biblice, Maurice Cocagnac notează rudenia strînsă a trei termeni ebraici referitori la  sanctuar. „Parfumul (reah) e prezentat ca o consfinţire a spaţiului (rewah), un spaţiu capabil să primească prezenţa activă a Domnului (ruah)”, duhul Lui. E vorba despre „o prezenţă temperată care poate fi primită de oameni”, adaugă autorul, precizînd că rewah înseamnă „larg” şi subîntinde noţiunea de „spaţiu”, dar şi cea de „distanţă”.

Spaţiul sanctuarului – calificat de emanaţia miresmelor – e un spaţiu de manifestare a Celui îndepărtat. E o atmosferă în care El lucrează, dar îşi domoleşte transcendenţa, în aşa fel încît umanul să poată respira împreună cu El.

Discursul religios curent ar avea ceva de învăţat de la „calea miresmei”, de la calitatea ei captivantă.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons