Ritm

„Ritmează-te pe tine însuţi” (rhythmize seauton) îl îndeamnă pe un om al Puterii Isidor din Pelusium (secolul V), preot creştin, model larg recunoscut de artă epistolară. „Străduieşte-te să domnească mereu în tine armonia. Adoptă întotdeauna atitudinea care e proprie unui om bine educat.” Spunînd asta, Isidor făcea în mod firesc apel la tradiţia greco-romană a stăpînirii de sine. În Antichitatea tîrzie, filozofia infuzase în societatea mare un ideal al omului public şi al omului nobil în genere. El cerea ţinuta demnă şi amenă, netulburată, riguros compusă. Cultura, cultivarea de sine, paideia urmau să aibă ca rezultat un om „bine acordat”, în care interesele intelectuale, psihicul, limbajul corpului şi fapta se menţineau într-o atent dobîndită ordine. Gesturile, vocea, discursul trebuiau să se afle în continuitate cu o muzică interioară senină, savant strunită, devenită natură. Mînia, dispreţul, înverşunarea, judecata strîmbă erau semne ale unei fiinţe „dezacordate”, care pierduse controlul asupra ei înseşi, cacofonice, bolnave. Omul „bine educat” nu era tras de colo-colo de întîmplări, veşti şi accidente din afară. Le absorbea cu luciditate, reacţiona măsurat, păstrîndu-şi buna alcătuire a compoziţiei proprii şi bunăvoinţa faţă de lume. Avea – sau se străduia să activeze – în sine un principiu de ordine „muzicală”. Se „ritma” pe sine, astfel încît etajele fiinţei lui să vibreze concordant, orientate spre un principiu al adevărului şi al binelui. E un ideal spre care mai tindem şi astăzi sau de care măcar ne mai amintim.

Pentru anticii tîrzii, modelul fiinţei bine acordate îşi avea sursa şi prestigiul în învăţăturile pitagoreice. În Viaţa lui Pitagora, Iamblichos dedică mai multe paragrafe rolului pe care muzica îl avea în doctrina şi practicile maestrului. Acesta începea prin a-şi „trata” discipolii pe cale muzicală, prin „ritmuri şi melodii frumoase”, special compuse. Le însenina astfel caracterul, îi vindeca treptat de dizarmoniile interioare. Era funcţia terapeutică a muzicii. Maestrul aplica adecvat în aceste melodii o muzică superioară, muzica intrinsecă a universului, condusă de principii cereşti, pe care doar auzul lui, divin conformat, intelectiv, era în stare să o prindă. Pe de altă parte, „ştiinţa muzicală” implica un aspect matematic privind raporturile numerice ale sunetelor şi intervalelor creatoare de armonie.

În secolul al VI-lea, creştinul Boethius – nobil roman care a transmis Occidentului înţelepciunea antică absorbită de creştinism – vorbea, pe această linie, despre trei niveluri ale muzicii: „muzica universului”, care comandă şi întreţine cu acordurile ei funcţionarea lumii; „muzica omenească”, unde sufletul oglindeşte raporturile celei dintîi şi astfel e îndreptat spre divin; în sfîrşit „muzica instrumentală” referitoare la structurile matematice prezente în cele două. Tema continuă să fie cea a unei vibraţii comune/analoage a macrocosmosului şi a microcosmosului. Fiinţa umană continuă să caute ritmul interior şi ritmul unei vieţi care o pun în comunicare cu nivelurile înalte ale realului. E o temă care a pălit poate în modernitate, dar cărei importanţă nu se şterge. Andrei Pleşu o amintea, în semnificaţia ei universală, atunci cînd, în Pitoresc şi melancolie, interpreta un vers eminescian. O menţionează, în versiune interioară, atunci cînd vorbeşte despre strădania unui legato între traseul vieţii şi traseul creativităţii.

***

A pune în comunicare multiplul, diversitatea persoanelor şi a realului cu un Pol suveran ţine tot de ritm, de vibraţia unitivă. Se exprimă adesea prin metafora artei muzicale şi a celei coregrafice. Una dintre imaginile propuse de Plotin pentru a indica dependenţa făpturilor de Unu şi aspiraţia spre El este hora, dansul rotitor. Cercul dansatorilor – care privesc spre corifeu şi se învîrt în jurul lui – e un simbol „jucat” al raportului adecvat cu Principiul. Armonia, „cîntarea frumoasă” rezultă din orientarea fiinţelor/dansatorilor spre „interior”, spre centrul non-spaţial care dă realitate şi viaţă (vezi analiza lui Andrei Cornea în studiul introductiv la primul volum Plotin, din cele trei unde a tradus opera completă a filozofului). În cheie spirituală, ritmul poate semnifica aşadar alcătuirea, fin acordată, a lumii şi a persoanei, referite, amîndouă, la metafizic. Dar poate exprima şi admiraţia absorbantă faţă de Autorul suprem, raptul, extazul şi, în cele din urmă, libertatea pe care întîlnirea cu El o dăruieşte

În Psalmi, cele două teme merg adesea împreună. Admiraţia faţă de opera divină a creaţiei culminează cu strigătul de laudă, cu incantaţia mistică. „Cîntaţi Domnului cîntare nouă... Să laude numele Lui în horă; în timpane şi în psaltire să-i cînte Lui” (149, 1-3); „Lăudaţi-L pe El în glas de trîmbiţă; lăudaţi-L pe El în psaltire şi în alăută. Lăudaţi-L pe El în timpane şi în horă; lăudaţi-L pe El în strune şi organe“ (150, 3-4). Preaplinul ritmului se varsă în sus, e absorbit acolo.

În mişcările ei rituale, liturgica creştină pune într-un ritm analog oamenii şi îngerii, îi adună într-o comună vibraţie de laudă a lui Dumnezeu. E drept că dansul a fost în genere privit cu suspiciune şi ostilitate de autorii medievali. Pentru ei, era o imagine a seducţiei, a dezlegării persoanei din tiparele cuviinţei şi ale credinţei smerite. Dansul Salomeei a primat adesea, în interpretările lor, asupra dansului lui David, jucînd extatic în faţa chivotului lui Dumnezeu. Totuşi, dănţuirea a continuat să semnifice, ici şi colo, ritmul eliberator, ieşirea din constrîngerile mundane, elanul spiritual. Ba chiar condiţia divinului, în expresiile căreia harul se conjugă cu graţia. Cei foarte vechi ştiau asta. „Totul este netrudnic pentru divinitate”, spune Eschil în Rugătoarele. În imagistica medievală, ondulaţiile libere de povara gravitaţiei indică „aerul uşor” al regimului spiritual şi aerul ameţitor al tărîmului divin. Jean-Claude Schmitt menţionează, în Raţiunea gesturilor, un sipet de fildeş din Franconia, către anul 1100, unde Christos înălţîndu-se la Tatăl e figurat dansînd. Patru îngeri susţin – ori mai degrabă adoră – mandorla, aura de slavă în centrul căreia Christos se ridică, unduitor, spre Mîna întinsă să-l primească. Cu un nivel mai jos, imaginea e de o severă şi statică verticalitate. Apostolii privesc nemişcaţi spre coregrafia pe care Christos o transmite parcă şi îngerilor, cuprinşi de radiaţia slavei Lui. 

Deşi dantelat gotică, catedrala din Auxerre, în Burgundia, şi-a păstrat „cripta” romanică, biserica subterană din secolul al XI-lea. Pe bolta ei e figurată, în frescă, o splendidă Apocalipsă dănţuitoare. În centrul unei cruci nestemate, Christos călare înaintează însoţit de patru îngeri călăreţi. Braţele Lui se ridică binecuvîntînd, nu ţin hăţurile calului care saltă în pasul unui dans uşor. Puterea christică îşi arată astfel natura subtilă şi suverană, fină şi universal eficace. Nu e figurată aici faţa severă, teribilă a Apocalipsei, de separare şi judecată a lumii. Ci faţa ei proprie, de „dezvăluire” a celuilalt regim, regimul libertăţii. E un dans care înaintează în netrudă, în graţie, în lumină. Viaţa spirituală înseamnă, poate, a prinde ceva din ritmul lui încă de aici.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons