Trăiască prietenia tradițională româno-bulgară! – Be quiet, please!

În micul complex hotelier în care locuim, la doar 12 kilometri de granița cu România, e puțină lume, în general turiști bulgari, însă am fost avertizați că în week-end va veni „puhoiul” (de români). Complexul pare construit după 1990, e recent renovat, sînt flori peste tot în ghivece și balcoane din lemn care îi dau un aer rustic, camerele sînt curate, decente, nimic prea fancy, însă perfect funcționale, doar săpunul de la baie pare de pe „vremea cealaltă”, seamănă cu săpunul „Cheia”. În prețul camerei e inclus un mic dejun, din nou nimic ieșit din comun, însă totul e comestibil, în top sînt plăcințele calde de tip burek, te poți sătura doar cu ele, alături de roșiile bulgărești (cu un gust minunat de roșie) culese de prin grădinile din jur. Tot în prețul camerei ai acces la toate cele trei piscine – micuțe, dar bine îngrijite, cu șezlonguri, cu tot ce le trebuie, în primele trei zile de dinaintea week-end-ului am avut, practic, o piscină doar pentru noi, nu mi-a lipsit deloc aglomerația specifică din jurul acestui loc pentru „odihnă și relaxare”, bălăceală, urlete și stropi (mi-l amintesc pe Leo, ironic și în același timp dezamăgit, cînd a apărut prima piscină din complexul de la Sfîntu Gheorghe: „E suficient să faci o piscină și toată lumea țop! în ea!”). Într-o singură dimineață, după micul dejun, o doamnă bulgăroaică trecută de 50, grăsuță și un pic cam pudică, a intrat în apă alături de iubitul ei, în jur de 40: fără sărituri spectaculoase de pe margine, au coborît discret pe scară, s-au dezmorțit cu mișcări leneșe, apoi au plutit o vreme împreună ținîndu-se de mîini. În general, turiștii bulgari de aici, chiar și cei familiști, cu copii, mi s-au părut discreți, nu țipă unii la alții, nu se hăhăie, nu-și planifică zgomotos fiecare mișcare, nu-ți dau senzația de trib invadator, își văd de treburile lor de vacanță. În fața hotelului, chiar pe faleză, e amenajat un părculeț, cu bănci și un foișor, iarbă, arbuști și flori, poți intra acolo ca să faci cîțiva pași sau ca să te uiți la mare, e multă liniște, un loc ideal pentru citit, am profitat de el din plin, în România astfel de locuri adiacente celor de consum unde „se fac banii” sînt în general lăsate în paragină, aici coșurile de gunoi, de pildă, erau golite peste noapte, iar parcul arăta la fel și a doua zi. Complexul are și un restaurant unde aproape toți chelnerii pe care îi știu de ani buni vorbesc românește. Nu au învățat pentru că ar avea niscaiva origini românești sau pentru că au făcut brusc o pasiune pentru limba română, ci doar ca să se descurce mai ușor cu clienții români, deși meniul e bilingv. Îmi face plăcere să mănînc aici, nu doar pentru că mîncarea e bună și scoicile sînt chiar din mare, nu de la Metro, dar și ca să comunic cu ei, mă amuză, vorbesc o limbă curată, dar cu accent slav, încearcă să facă și glume, toți sînt foarte simpatici. Anul acesta am aflat că unul dintre ei e profesor de istorie și de geografie într-un orășel din apropiere, iar toată vara lucrează aici ca ospătar ca să-și suplimenteze veniturile. Povestea ascunde probabil o dramă personală, o frustrare, desigur că omul și-ar dori să trăiască bine-mersi din leafa lui de profesor și să meargă și el la mare, în concediu, să fie servit de alții, însă nu l-am văzut nici un moment încrîncenat, nici măcar atunci cînd cară la mese tăvile încărcate cu „gălețile” pline scoici, cîntărește o jumătate de kil fiecare, tot timpul e zîmbitor, prompt și amabil, cînd ne vede ne salută ca pe niște vechi cunoștințe. Angajații mai tineri ai complexului nu vorbesc românește, însă se descurcă binișor în engleză, o limbă dificilă pentru un bulgar, mi-a plăcut să urmăresc și relațiile dintre ei, comunică, se ajută unii pe alții, par o echipă sudată. Cameristele insistă să-ți facă curat pînă cînd le dai afară din cameră, încercînd să le convingi că nu trebuie schimbate cearceafurile și prosoapele chiar în fiecare zi. Iar într-o seară, un pic după miezul nopții, cînd beam vin pe balcon și rîdeam ca nebunii, paznicul de la piscină ne-a atras atenția: „Psst! Be quiet, please!”. Am tăcut ușor jenați.

Merg la marea bulgărească de mai bine de opt ani, prima oară am fost la Balcic, pe atunci nu aveam nici măcar mașină, am făcut vreo zece ore pe drum, schimbînd microbuze pe șoselele bulgărești la fel de pline de gropi ca ale noastre. Atunci am locuit în gazdă la o bătrînică ce avea origini românești, se născuse în Dobrogea noastră, își amintea cu nostalgie cuvinte, dar puține, în schimb înțelegea tot ce vorbeam. Și tot atunci am fost șocați de diferența de prețuri, toate erau la jumătate față de România, am stat regește o săptămînă la Balcic cu o sumă pe care am fi cheltuit-o lejer în trei zile în Vama Veche. Între timp, prețurile au devenit aproape similare, însă continui să merg la bulgari pentru că am rămas cu convingerea că la ei „e mai ieftin și mai bine”, că te simți om în vacanță, nu vacă bună de muls, turist jecmănit și care mai contribuie cu banii lui și la mica corupție locală, așa cum te simți pe litoralul românesc unde aproape toate autorizațiile de construcție și funcționare s-au dat numai pe șpăgi și relații. Am mers nu doar pe litoralul din nord, am mers în sud, la Burgas și la Sozopol, am mers și mai departe, pînă la granița cu Turcia, la Sinemoreț. Nicăieri nu am fost dezamăgită, nici măcar la cel mai ieftin și muncitoresc hotel din Sozopol, fost comunist, de o stea. Au și ei kitsch-urile lor, desigur, au și ei stațiuni cu construcții monstruoase și cu aspect de bazar din anii ʼ90, însă mai au și un elementar bun-simț, nu te fură pe față, nu-și bat joc de tine. Iar la marea bulgărească din nord, cu plaje încă sălbatice care sper să rămînă așa pentru multă vreme, încep să visez încă din martie, de cînd dă firul ierbii. Ceva mă atrage acolo, și nu sînt doar liniștea, un spațiu mai rustic și implicit autentic, o onestitate a locului și a oamenilor. Iar anul ăsta mi-am dat seama ce – în spațiul ăla, în Dobrogea lor, nu mă simt în „străinătate”, mă simt acasă, e un soi de extensie a României care ar fi putut să fie, dar nu este.

În momentul de față în Bulgaria poți să mergi la fel ca înainte de pandemie, doar un un act de identitate, fără adeverință de vaccin sau test PCR, bulgarii și-au dat seama probabil că au prea multă nevoie de banii românilor cheltuiți aici și și-au asumat riscurile. Și de ceva vreme nu se mai poate campa off camping, o decizie luată în urma munților de gunoaie lăsate de turiști, unii spun că români. La micul nostru complex rustic, în week-end a venit și „puhoiul”, desigur că s-a țopăit în piscină, chiar și pe o ploaie torențială, mai întîi fetele, apoi și băieții ca să nu se lase mai prejos, după vreo două sticle de whisky cumpărate din duty-free, era nevoie de o mică aventură. După ploaie, cînd a apărut curcubeul, „puhoiul” s-a aliniat cuminte pe faleză ca să facă poze cu telefonul mobil. Niște doamne mai în vîrstă, dar cam țoape, au ieșit la plimbare, repede au ajuns la concluzia că nu mai au „ce vizita”: „Ce o fi și cu stațiunea asta? Aici începe, acolo se termină!”. Trăiesc cu speranță că vor mai căuta și alte stațiuni cu mai mult circ și cu tonete cu porumb fiert. A doua zi, iar țop! în piscină la prima oră, s-a umplut repede de inorogi de plastic. Eu nu înțeleg de ce nația asta română orice face, face cu zgomot și pentru a atrage atenția celor din jur. De ce vorbește atît de tare, de ce nu are și noțiunea de a nu deranja pe alții, de ce nu are și momente de introspecție și de tăcere. Totuși, nu cred că locul în care am fost noi reprezintă o atracție pe termen lung pentru turistul român mitocan. Vine, vede și pleacă. N-are ce face aici seara decît să se uite la stele și să asculte greierii, dacă face scandal îl pîsîie nenea de la piscină. Cred că depinde în primul rînd de prietenii noștri bulgari ca locul să se păstreze așa cum este.

La întoarcere, ne-am oprit două ore în Vama Veche ca să ne întîlnim cu un prieten, am plecat de acolo năucă. Mașină lîngă mașină, vîrsta medie a turiștilor a scăzut la șaișpe ani, mai e cîte unul de optșpe care conduce mașina, beach bar lîngă beach bar, muzici care îți bubuie în urechi, faleza dinspre cherhana e în reconstrucție, nici măcar nu mai vezi marea, s-au ridicat niște parapete, la WC-uri de cîrciumă intri cu fisă, ca la metrou, am cheltuit 120 de lei pe un prînz la Mitocanul, o bleoarcă de vin și un fish and chips de tip fast-food pe lîngă care shaorma de la Socului pare genială. Adevărul e că nu apreciezi un loc la adevărata lui valoare decît în comparație cu un altul. Sau o țară.