O zi la Sighet

Publicat în Dilema Veche nr. 899 din 1 – 7 iulie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Nu știu de ce mi-a plăcut atît de mult acea zi petrecută în Sighetul Marmației, de cînd m-am întors din Maramureș mă tot gîndesc la ea. Poate pentru că era ultima zi a călătoriei, o zi în care ar fi trebuit, de fapt, să ne întoarcem acasă, însă șoferul a decis că ar trebui să mai rămînem, îl durea capul de la un amestec de horincă și bere, așa că am mai rămas. Am sunat de dimineață la un ApartHotel și ne-a răspuns o femeie cu acea voce cîntată din Ardeal pe care o iubesc nespus: „No, cînd vreți să veniți?”. No, păi noi sîntem aici, în Maramureș, de vreo săptămînă, am veni și acum, se poate? Se poate, dar camerele nu-s „făcute”, veniți după ora două. Eram în fața Muzeului Satului din Sighet și ploua cu găleata. Se organizau Zilele Muzeului, erau invitați meșteri populari din toate satele din jur, fiecare cu specificul lui, dar nu puteau să ajungă din cauza unui raliu în desfășurare, drumurile erau blocate, în plus mai era și vremea nefavorabilă. Muzeul Satului din Sighet nu e doar un muzeu unde s-au mutat și s-au restaurat niște case tradiționale din Maramureș, e un parc imens în afara orașului, e o oază, poți să-ți petreci o zi întreagă aici fără să te plictisești, să stai la picnic, să te întinzi pe iarbă fără să faci nimic, să-ți clătești privirea împăienjenită de ecrane privind dealurile și munții din zare care ne despart de Ucraina, toamna, să mănînci mere și pere direct din pomii care cresc aici. M-am bucurat cînd am aflat că muzeul a primit de curînd numele profesorului Mihai Dăncuș, cel care l-a înființat, de fapt. L-am cunoscut pe domnul Dăncuș la o prietenă comună care are o casă în Vama Veche, venea în fiecare vară acolo, eu nu fusesem niciodată în Maramureș și el îmi zicea: „Adina, dragă, trebuie să vii, o să-ți fiu ghid! Hai, vino la Sighet, e un loc cu totul aparte!”, iar eu mă gîndeam oare cînd voi ajunge la Sighet, care e la 800 de kilometri de Vama Veche, și uite că am ajuns acum, după moartea lui, i-am văzut troița din Muzeu, m-a impresionat că oamenii de aici i-au păstrat amintirea vie, profesia asta de etnolog, de folclorist se pierde, este mult mai cool să fii antropolog, deși de la etnologie pleacă toate.

Așadar, ploua cu găleata, iar camerele la ApartHotel nu erau încă „făcute”, așa că am mers încă două ore pe serpentine pînă la Vișeu, la mocăniță, nu ca să ne dăm cu ea, însă acolo ar fi trebuit să existe un muzeu evreiesc, „Casa Elefant”, care era închis, am primit în schimb o limonadă de la cafeneaua care funcționa în cadrul casei muzeale și i-am urmărit pe turiștii care veneau pentru mocăniță, ascultîndu-le limbajul nuanțat cu mă, bă și cu hai.

Cînd ne-am reîntors la Sighet, ne-am dus din nou la Muzeul Satului, îi promisesem maică-mii că-i aduc o afinată din Maramureș de la producătorii locali. Era o spărtură în nori, iar festivitățile erau în plină desfășurare. În curtea primei case veniseră cei de la Săpînța, bărbați și femei în port, m-am uitat fascinată timp de vreo jumătate de oră, nu era muzica populară cu care eram obișnuită de pe la Tezaur folcloric, erau doar o tobă, o vioară și o voce, un tip roșu la față și foarte vesel care cînta, de fapt hăulea, în timp ce în spate se împărțea horinca. Am avut strigăturile alea în cap, pe drum, pînă aproape de București, însă nu le-am dat de capăt, oricît am căutat pe YouTube, nu le-am găsit la fel de autentice.

Peste o jumătate de oră a început din nou ploaia, o ploaie torențială. Am dibuit cu Waze acel ApartHotel, vocea cîntată a doamnei din Sighet ne-a îndrumat și la telefon, cum să deschidem ușa de la intrare, cum să ajungem la etajul doi, unde am găsit cheia în ușă. Era un studio perfect, cu de toate, și mă întrebam cîtă încredere poată să aibă doamna aceea în noi încît să ne lase să intrăm fără să ne ceară banii în avans sau vreun act de identitate.

Ne era foame și ploaia de vară nu părea să înceteze, așa că am ieșit. Sighetul mi s-a părut un oraș neîngrijit, arată mai rău chiar decît Gherla, un alt orășel cu potențial, însă năpăstuit, din Ardeal. Neîngrijit și straniu de încremenit în anii ʼ90 pentru o capitală regională de imperiu austro-ungar, înainte ca tovarășii să industrializeze Baia Mare și să o transforme în capitală de județ. Am înțeles că sînt neînțelegeri între primărie și consiliul local, buget blocat – Who cares? –, pentru turistul venit de la 500 de kilometri lucrurile astea nu contează. Străzi pline de gropi, locuri de parcare încropite pe maidane între blocuri socialiste, un centru vechi oarecum restaurat preț de cîteva străzi, o sumedenie de magazine mixte unde se vînd la un loc electrocasnice și pantofi. Totuși, Sighetul are o viață și un farmec al lui. Am căutat pe net unde să mîncăm, cu pelerinele de ploaie în cap, și am ajuns la Casa Iurca de Călinești, un soi de han, excesiv de tradițional, însă ne-a plăcut. O chelneriță din aceea de modă veche ne-a întrebat dacă „vrem vin alb sau roz”. M-am ferit de toatele felurile din meniu care conțineau slănină și smîntînă, după o săptămînă de Maramureș vrei să ronțăi doar două fire de ceapă verde, așa că am comandat un șnițel de pui, am gustat din tocănița de hribi a lui Iulian care era minunată și m-am întrebat cum o fi arătat „plăcinta cosașului” de un kilogram. Am ieșit în curte să fumez, în ploaie, sub geamurile bucătăriei unde era agitație, oameni care munceau, mărunțeau, frigeau și coceau și se ciondăneau între ei, dacă auzi voci ridicate din bucătărie, ăsta e semn de birt bun. Am plecat spre casă, Iulian voia să se odihnească, eu voiam să mă plimb, mai ales că se mai oprise ploaia. Am rămas pe pietonală la o cafea, erau vreo trei terase acolo chiar în fața Memorialului. L-am vizitat anul trecut în noiembrie, l-am vizitat și acum, nu e un muzeu pe care să-l poți parcurge sau înțelege de la prima vizită, îl descoperi pas cu pas, în funcție de starea ta de spirit. Sau în funcție de cît poți duce emoțional. Mi se pare cel mai important și mai valoros muzeu al României actuale, mi-am promis că-l voi vizita în fiecare an, ca să nu uit, ca să pot să recuperez ceea ce mai am de recuperat. M-am bucurat cînd muzeografa m-a recunoscut de la vizita din noiembrie: „Ea e de la Dilema, nu trebuie să plătească!”, i-a spus doamnei de la casa de bilete, prețul biletului oricum e derizoriu, dar m-am simțit o parte din acest muzeu, și chiar o parte am și fost, deși foarte mică, o părticică de 11 ani împliniți în 1989. Stînd la o cafea în fața muzeului și utitîndu-mă la mesele din jur pline de adolescenții din Sighet care nu au unde să iasă mai fancy duminica și o ard pe pietonală, sub acest zid, mă întrebam ce ar zice oamenii care s-au chinuit și au murit dincolo de zidul ăla. Și mi-am dat seama că probabil ar fi fericiți, zidul nu mai există.

Apoi am pornit-o pe o stradă dreaptă și plină de case frumoase, cu grădini, am mers vreo 20 de minute, m-am uitat în fiecare curte ca să văd buna rînduială a lucrurilor și am ajuns pînă aproape de deal, pînă aproape de pădure. Mi-am dat seama cît de bine este să locuiești într-un oraș care are un capăt verde, cît de bine este să ajungi de pe pietonală în afara orașului tău în 20 de minute. Și mi-am dorit și eu să trăiesc într-un astfel de loc. Însă m-am întors în centru, am ajuns pînă la Profi, de unde mi-am luat două beri Leffe cu etichetele decolorate, vechi probabil de la primul import Leffe de aici, cine să bea în Sighet o bere mică și care costă 8 lei? Apoi m-am întors la studioul nostru, am sunat-o pe doamna cu vocea cîntată ca să o întreb unde pot fuma în stabiliment, mi-a zis că pot fuma la geam. Am deschis larg geamul, mi-am pus o pernă sub fund pe podea, mi-am băut berile, mi-am fumat țigările, a început din nou să plouă, m-am uitat la acoperișurile șterse ale Sighetului, la picăturile de apă care se prelingeau pe geam într-un orășel necunoscut, întrebîndu-mă ce naiba să fac ca să călătoresc mai mult, cum să fac rost de bani ca să plec, ca să nu mai intru în rutina asta a vieții de zi cu zi care mă omoară.

A doua zi ne-am întîlnit, în sfîrșit, cu doamna de la recepție. Am întrebat-o cum de are încredere în turiști, să intre și să iasă din hotel fără să plătească nimic, pînă la plecare. „No, păi noi, aicea, n-am avut probleme pînă acum... a fost un singur domn care a plecat fără să plătească, dar a doua zi l-am găsit la piață!”

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.

HIstoria.ro

image
Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?
După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial.
image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.