O zi la Sighet
Nu știu de ce mi-a plăcut atît de mult acea zi petrecută în Sighetul Marmației, de cînd m-am întors din Maramureș mă tot gîndesc la ea. Poate pentru că era ultima zi a călătoriei, o zi în care ar fi trebuit, de fapt, să ne întoarcem acasă, însă șoferul a decis că ar trebui să mai rămînem, îl durea capul de la un amestec de horincă și bere, așa că am mai rămas. Am sunat de dimineață la un ApartHotel și ne-a răspuns o femeie cu acea voce cîntată din Ardeal pe care o iubesc nespus: „No, cînd vreți să veniți?”. No, păi noi sîntem aici, în Maramureș, de vreo săptămînă, am veni și acum, se poate? Se poate, dar camerele nu-s „făcute”, veniți după ora două. Eram în fața Muzeului Satului din Sighet și ploua cu găleata. Se organizau Zilele Muzeului, erau invitați meșteri populari din toate satele din jur, fiecare cu specificul lui, dar nu puteau să ajungă din cauza unui raliu în desfășurare, drumurile erau blocate, în plus mai era și vremea nefavorabilă. Muzeul Satului din Sighet nu e doar un muzeu unde s-au mutat și s-au restaurat niște case tradiționale din Maramureș, e un parc imens în afara orașului, e o oază, poți să-ți petreci o zi întreagă aici fără să te plictisești, să stai la picnic, să te întinzi pe iarbă fără să faci nimic, să-ți clătești privirea împăienjenită de ecrane privind dealurile și munții din zare care ne despart de Ucraina, toamna, să mănînci mere și pere direct din pomii care cresc aici. M-am bucurat cînd am aflat că muzeul a primit de curînd numele profesorului Mihai Dăncuș, cel care l-a înființat, de fapt. L-am cunoscut pe domnul Dăncuș la o prietenă comună care are o casă în Vama Veche, venea în fiecare vară acolo, eu nu fusesem niciodată în Maramureș și el îmi zicea: „Adina, dragă, trebuie să vii, o să-ți fiu ghid! Hai, vino la Sighet, e un loc cu totul aparte!”, iar eu mă gîndeam oare cînd voi ajunge la Sighet, care e la 800 de kilometri de Vama Veche, și uite că am ajuns acum, după moartea lui, i-am văzut troița din Muzeu, m-a impresionat că oamenii de aici i-au păstrat amintirea vie, profesia asta de etnolog, de folclorist se pierde, este mult mai cool să fii antropolog, deși de la etnologie pleacă toate.
Așadar, ploua cu găleata, iar camerele la ApartHotel nu erau încă „făcute”, așa că am mers încă două ore pe serpentine pînă la Vișeu, la mocăniță, nu ca să ne dăm cu ea, însă acolo ar fi trebuit să existe un muzeu evreiesc, „Casa Elefant”, care era închis, am primit în schimb o limonadă de la cafeneaua care funcționa în cadrul casei muzeale și i-am urmărit pe turiștii care veneau pentru mocăniță, ascultîndu-le limbajul nuanțat cu mă, bă și cu hai.
Cînd ne-am reîntors la Sighet, ne-am dus din nou la Muzeul Satului, îi promisesem maică-mii că-i aduc o afinată din Maramureș de la producătorii locali. Era o spărtură în nori, iar festivitățile erau în plină desfășurare. În curtea primei case veniseră cei de la Săpînța, bărbați și femei în port, m-am uitat fascinată timp de vreo jumătate de oră, nu era muzica populară cu care eram obișnuită de pe la Tezaur folcloric, erau doar o tobă, o vioară și o voce, un tip roșu la față și foarte vesel care cînta, de fapt hăulea, în timp ce în spate se împărțea horinca. Am avut strigăturile alea în cap, pe drum, pînă aproape de București, însă nu le-am dat de capăt, oricît am căutat pe YouTube, nu le-am găsit la fel de autentice.
Peste o jumătate de oră a început din nou ploaia, o ploaie torențială. Am dibuit cu Waze acel ApartHotel, vocea cîntată a doamnei din Sighet ne-a îndrumat și la telefon, cum să deschidem ușa de la intrare, cum să ajungem la etajul doi, unde am găsit cheia în ușă. Era un studio perfect, cu de toate, și mă întrebam cîtă încredere poată să aibă doamna aceea în noi încît să ne lase să intrăm fără să ne ceară banii în avans sau vreun act de identitate.
Ne era foame și ploaia de vară nu părea să înceteze, așa că am ieșit. Sighetul mi s-a părut un oraș neîngrijit, arată mai rău chiar decît Gherla, un alt orășel cu potențial, însă năpăstuit, din Ardeal. Neîngrijit și straniu de încremenit în anii ʼ90 pentru o capitală regională de imperiu austro-ungar, înainte ca tovarășii să industrializeze Baia Mare și să o transforme în capitală de județ. Am înțeles că sînt neînțelegeri între primărie și consiliul local, buget blocat – Who cares? –, pentru turistul venit de la 500 de kilometri lucrurile astea nu contează. Străzi pline de gropi, locuri de parcare încropite pe maidane între blocuri socialiste, un centru vechi oarecum restaurat preț de cîteva străzi, o sumedenie de magazine mixte unde se vînd la un loc electrocasnice și pantofi. Totuși, Sighetul are o viață și un farmec al lui. Am căutat pe net unde să mîncăm, cu pelerinele de ploaie în cap, și am ajuns la Casa Iurca de Călinești, un soi de han, excesiv de tradițional, însă ne-a plăcut. O chelneriță din aceea de modă veche ne-a întrebat dacă „vrem vin alb sau roz”. M-am ferit de toatele felurile din meniu care conțineau slănină și smîntînă, după o săptămînă de Maramureș vrei să ronțăi doar două fire de ceapă verde, așa că am comandat un șnițel de pui, am gustat din tocănița de hribi a lui Iulian care era minunată și m-am întrebat cum o fi arătat „plăcinta cosașului” de un kilogram. Am ieșit în curte să fumez, în ploaie, sub geamurile bucătăriei unde era agitație, oameni care munceau, mărunțeau, frigeau și coceau și se ciondăneau între ei, dacă auzi voci ridicate din bucătărie, ăsta e semn de birt bun. Am plecat spre casă, Iulian voia să se odihnească, eu voiam să mă plimb, mai ales că se mai oprise ploaia. Am rămas pe pietonală la o cafea, erau vreo trei terase acolo chiar în fața Memorialului. L-am vizitat anul trecut în noiembrie, l-am vizitat și acum, nu e un muzeu pe care să-l poți parcurge sau înțelege de la prima vizită, îl descoperi pas cu pas, în funcție de starea ta de spirit. Sau în funcție de cît poți duce emoțional. Mi se pare cel mai important și mai valoros muzeu al României actuale, mi-am promis că-l voi vizita în fiecare an, ca să nu uit, ca să pot să recuperez ceea ce mai am de recuperat. M-am bucurat cînd muzeografa m-a recunoscut de la vizita din noiembrie: „Ea e de la Dilema, nu trebuie să plătească!”, i-a spus doamnei de la casa de bilete, prețul biletului oricum e derizoriu, dar m-am simțit o parte din acest muzeu, și chiar o parte am și fost, deși foarte mică, o părticică de 11 ani împliniți în 1989. Stînd la o cafea în fața muzeului și utitîndu-mă la mesele din jur pline de adolescenții din Sighet care nu au unde să iasă mai fancy duminica și o ard pe pietonală, sub acest zid, mă întrebam ce ar zice oamenii care s-au chinuit și au murit dincolo de zidul ăla. Și mi-am dat seama că probabil ar fi fericiți, zidul nu mai există.
Apoi am pornit-o pe o stradă dreaptă și plină de case frumoase, cu grădini, am mers vreo 20 de minute, m-am uitat în fiecare curte ca să văd buna rînduială a lucrurilor și am ajuns pînă aproape de deal, pînă aproape de pădure. Mi-am dat seama cît de bine este să locuiești într-un oraș care are un capăt verde, cît de bine este să ajungi de pe pietonală în afara orașului tău în 20 de minute. Și mi-am dorit și eu să trăiesc într-un astfel de loc. Însă m-am întors în centru, am ajuns pînă la Profi, de unde mi-am luat două beri Leffe cu etichetele decolorate, vechi probabil de la primul import Leffe de aici, cine să bea în Sighet o bere mică și care costă 8 lei? Apoi m-am întors la studioul nostru, am sunat-o pe doamna cu vocea cîntată ca să o întreb unde pot fuma în stabiliment, mi-a zis că pot fuma la geam. Am deschis larg geamul, mi-am pus o pernă sub fund pe podea, mi-am băut berile, mi-am fumat țigările, a început din nou să plouă, m-am uitat la acoperișurile șterse ale Sighetului, la picăturile de apă care se prelingeau pe geam într-un orășel necunoscut, întrebîndu-mă ce naiba să fac ca să călătoresc mai mult, cum să fac rost de bani ca să plec, ca să nu mai intru în rutina asta a vieții de zi cu zi care mă omoară.
A doua zi ne-am întîlnit, în sfîrșit, cu doamna de la recepție. Am întrebat-o cum de are încredere în turiști, să intre și să iasă din hotel fără să plătească nimic, pînă la plecare. „No, păi noi, aicea, n-am avut probleme pînă acum... a fost un singur domn care a plecat fără să plătească, dar a doua zi l-am găsit la piață!”
