Profeții și Schimbarea la Față
Potrivit mărturiei Evangheliilor sinoptice, în momentul transfigurării pe muntele Taborului, Hristos a apărut însoțit de doi profeți ai Vechiului Testament: Moise și Ilie, despre care tradiția biblică spune că au trecut miraculos din această viață. Moartea lui Moise este învăluită în mister („nimeni nu ştie mormîntul lui nici pînă în ziua de astăzi”, Deut. 34, 6), iar Ilie a fost înălțat la cer într-un car de foc. Prezența lor pe Tabor înseamnă mai mult decît privilegiul pe care l-au primit după o viață de convorbire cu Dumnezeu. De-a lungul secolelor, multe pagini au fost scrise despre semnificația participării lor la revelarea dumnezeirii lui Hristos în fața privirii copleșite de strălucire a celor trei ucenici, Petru, Iacob și Ioan. De pildă, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în Ambigua, dezvoltă pe diferite paliere, cu inepuizabil rafinament teologico-filosofic, posibilele semnificații ale acestei co-prezențe profetice.
Una dintre ele e legată de faptul că amîndoi profeții avuseseră experiența revelației lui Dumnezeu, dar într-un mod complementar. După ce Dumnezeu i se descoperă în Rugul aprins, Moise primește Legea pe muntele Sinai, iar, mai tîrziu, Ilie se întîlnește cu Domnul pe Horeb. Pe Sinai, coborîrea Domnului s-a făcut în „nor întunecat”, cu tunete și fulgere și „glas foarte puternic de corn”. Acest cadru cutremurător, care delimitează spațiul sacru al teofaniei, se repetă în revelația pe care avea să o primească și Ilie, dar numai ca anunțare a prezenței lui Dumnezeu. Ca și în cazul lui Moise, este vorba de o trecere a Domnului, o prezență care nu poate fi o experiență frontală (deși despre Moise se spune că vorbea cu Dumnezeu în Cortul mărturiei „față către față”, ca un prieten, Ex. 33, 11). Profetul stă înaintea feței Domnului, însă nu-i vede fața (III Reg., 19, 11). Revelația va fi precedată de „vijelie năprasnică”, de cutremur, de foc, dar Domnul nu va fi prezent în aceste fenomene. După foc însă „va fi adiere de vînt lin” și, adaugă Septuaginta, „acolo va fi Domnul”. Tot după Septuaginta (în traducerea sa românească), expresia ar însemna „sunetul unui vînt subțire”, „glasul adierii” sau „freamăt de adiere lină”. Dacă un profet cu rîvna aspră și exigentă ca a Sfîntului Ilie s-ar fi putut aștepta la o teofanie ca aceea de pe Sinai, el devine însă destinatarul unei descoperiri care-l ia prin surprindere pentru că trebuie să-L cunoască în „freamăt de adiere lină” pe Cel pe care L-a slujit cu rîvnă necruțătoare. El, vulcanicul, neînduplecatul, este chemat să iasă în fața Domnului care i se prezintă cu delicatețe, gingășie, blîndețe, în „vocea tăcerii subtile”, după cum traduce din ebraică Gianfranco Ravasi.
Felul în care Domnul a ales să fie prezent pe muntele Horeb spune ceva – atît cît limbajul uman poate reda – despre Dumnezeu însuși, care se revelează furtunos și calm, în sonoritatea cea mai intensă, ca pe Sinai, dar și cea mai delicată, aproape de tăcere, ca pe Horeb. Această prezență a Domnului în „freamăt de adiere lină” îi descoperă ceva și profetului Ilie despre el însuși, care trebuie să facă loc în slujirea sa paradoxului divin. Spre deosebire de revelația majestuoasă și normativă de pe Sinai, pe Horeb are loc o pedagogie sublimă: delicatețea Domnului e ca o mustrare a semeției pe care profetul ar fi putut-o simți cînd săvîrșea minuni și știa că puterea Domnului era cu el. Frica l-a smerit și în această smerenie – care este și un îndemn la moderație – se întîlnește cu smerenia lui Dumnezeu. Astfel, freamătul acestei adieri, blîndețea revelației sonore, aproape imperceptibile, va fi înțeleasă în primele secole creștine ca o prefigurare a revelației kenotice a lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Iată ce scria Sfîntul Irineu al Lyonului: „Prin aceasta se vestea venirea Domnului ca om, venire care, potrivit Legii date prin Moise, trebuia să fie blîndă și pașnică (...)”.
Olivier Clément spunea undeva că Dumnezeu, prin întrupare, s-a învăluit în smerenie și s-a dezvăluit prin iubire și milă. Pe Tabor, în splendoarea strălucirii personale a Fiului întrupat se oglindeau două revelații profetice, care însă nu-i cunoscuseră Fața. Moise și Ilie se înfățișau ca martori ai paradoxului manifestării divine: putere și blîndețe, milă și dreptate, măreție și smerenie.
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.
