Al XXI-lea secol creștin, văzut de la Paris
Franța post-revoluționară are un suflet scindat: la dreapta, naționaliștii creștini, pentru care universalitatea are rădăcini într-o patrie, așa cum spiritul necesită o anumită relație cu transcendentul; la stînga, republicanii atei, agnostici, anticlericali, socialiști, care sanctifică poporul (și voința sa infailibilă), sindicatele, lupta de emancipare socială, dreptatea și egalitatea. Cele două emisfere coabitează cînd conflictual, cînd armonic, în numele măreției franceze, al istoriei și vocației pedagogice pe care Marea Națiune trebuie să o împlinească, educînd alte popoare și exemplificînd Umanitatea. Nici istoria electorală, nici cronica intelectuală a Franței moderne nu indică vreo tabără victorioasă, deși partizanii fiecăreia se declară sub asediu. Nu voi surprinde pe nimeni afirmîndu-mi preferința pentru Franța de dreapta, monarhistă, legitimistă, respectuoasă cu tradiția ei catolică, tolerantă (măcar în intenție) cu protestanții și orice alte minorități, deschisă către Europa, dar nu către edictele impersonale ale globalizării și conciliată cu democrația, pe linia moștenirii gaulliste. Din această emisferă au purces și studiile religioase (la Paris, Lyon sau Strasbourg), acolo trebuie căutate izvoarele romantismului de secol XIX, nostalgia patrimonială după Franța catedralelor romanice și gotice, respectul pentru cei 64 de regi care i-au modelat destinul și viziunea unei Europe a Națiunilor, sceptică față de federalismul pan-european și adesea critică față de intruzivele „directive” de la Bruxelles. E Franța ordinelor monahale savante, care produc pînă azi comori de erudiție, Franța burgheziei industriale, care ține la continuitatea națiunii și apără familia, o țară a talentelor liber consacrate „excepționalismului” francez, misionar și creator de mare cultură.
Am făcut obișnuita mea introducere concentrică pentru a prezenta o apariție editorială recentă: Le XXIe siècle du christianisme (Cerf, 2021, 377 p.), volum colectiv de studii, sub coordonarea lui Dominique Reynié, care predă la Sciences Po și conduce „Fundația pentru inovație politică” (https://fondapol.org), unde experți de prim plan reflectează independent și pluralist asupra societăților occidentale contemporane, atacînd subiecte precum ameliorarea umană, clonarea reproductivă, hibridarea om-mașină, transumanismul etc. De această dată, profesorul Reynié și-a invitat colegii să prezinte tabloul real al creștinismului contemporan, dincolo de clișeele triumfalist-seculare care par să-i fi pus... cruce.
Sumarul volumului este pasionant. Patronul proiectului abordează chestiunea separației politic-religios în secolul XXI, Philippe Portier și Jean-Paul Willaime abordează relațiile dintre creștinism și modernitatea europeană, punînd revenirea faptului religios pe seama exceselor celei din urmă; Willaime, din nou, scrie despre activa minoritate a protestanților din Franța (la cinci secole de la Reformă); Jean-François Colosimo (care conduce editura Cerf) se ocupă de eșecurile franceze în protejarea creștinilor din Orient, dar și de criza geopolitică a Ortodoxiei, între Moscova și Roma; Jean-Dominique Durand (profesor universitar la Lyon, pe care l-am cunoscut cu două decenii în urmă, pe cînd funcționa în calitate de consilier cultural al Ambasadei Franței pe lîngă Sfîntul Scaun) evocă aportul creștinismului la unitatea Europei; Henri Madelin (care dirijează celebrul centru iezuit Sèvres) meditează asupra magisteriului catolic recent în materie de libertate religioasă, contrapunîndu-i cu note ușor ironice viziunea promovată în acest sens de UE; găsim tot aici analiza lui E. Perreau-Saussine despre direcția Bisericii Catolice, dispusă, după ciocnirea totalitarismelor, să promoveze conceptul unei „laicități pozitive”; reflecțiile lui Thierry Rambaud despre competența statului neutru în politica publică destinată faptului religios și interesului general, precum și două secțiuni finale despre relația religie-economie, respectiv dimensiunea spirituală a responsabilității sociale din lumea întreprinderilor (sau ceea ce numim, în engleză, Corporate Social Responsability).
Volumul merită tradus în românește atît pentru valoarea sa cognitivă, cît și pentru a ne ajuta să părăsim bula noastră provincială, în care religia e incult redusă la sociologia TV a „pupătorilor de moaște”, așa cum modernitatea e demonizată taliban, cu instrumentele unei gîndiri rudimentar-magice.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
