O contradicție: polis-ul din care politețea a dispărut
Nu-ți trebuie subtilitatea cinică a lui Machiavelli – sau resursele de „intelligence” ale vreunui redutabil serviciu secret – pentru a înțelege că mizele politicii vor fi mereu aceleași: puterea și banii, asortate cu efemerul și convulsivul acces la plăcere (de la cea gastronomică pînă la cea erotică). Puterea atrage bani și cere fonduri (pentru campanii electorale, comunicare socială, staff-ul partidelor etc). Ea ilustrează prin definiție o stare secundă, respectiv ieșirea din cenușiul condiției anonime, pe care cei mai mulți o asumă fără crîcnire. Puterea este intensificarea artificial extatică a dorinței de nemurire. Pentru orice observator realist, ea nu e dorită ca atare, cît ca pașaport spre posteritate, prin depășirea imediatului, cu toate constrîngerile sale fizice, etice & legale. Ai spune că – indiferent de epocă și de regimul politic aparte în care se manifestă – puterea ar fi miza celor care aspiră spre un statut superior: campioni ai excesului (de muncă, de intrigă, de ambiție), oameni care vor mai mult, pentru ei și pentru comunitate, spirite neliniștite, neconsolate cu fatala resemnare a majorității.
Te-ai aștepta să vezi că din „elita” politică fac parte cei meniți să conducă, de vreme ce au fost mereu primii, la cele mai bune școli, în profesiunea lor inițială ori în experiența prealabilă a unor forme nepolitice de autoritate. Ai crede că „maleficii” oameni politici dețin măreția sumbră a unor diavoli, grandoarea dostoievskiană a unor torturați sufletește și ardoarea lividă a unor vocații tenebroase. E cu atît mai surprinzător să constați că, de fapt, sfera politicii atrage mai curînd personaje cu însușiri deloc eroice: experți umezi ai furișatului, campioni ai oportunismului libidinos, trădători amnezici, semidocți incapabili să se analizeze, să priceapă cadrul mare în care evoluează sau să dezvolte planuri coerente de acțiune. Caraghioși înfumurați, dar infantili, vechili cu rînjete viclene, samsari triviali, înțoliți cu eleganța ridicolă a fantelui de bîlci, netoți utili și nepoți inutili, șerpi fără dinți, tolomaci somnolenți, cu ceasul mereu întîrziat, sau isterici dizgrațioși, la un pas de apoplexie.
Ar fi nedrept să învinovățim democrația pentru toate aceste figuri ale „cetății” care n-au ieșit din codrii primordiali ai vieții necivilizate. Avem, în schimb, de ce să punem pe seama noii revoluții tehnologice desacralizarea puterii: în fine, o vedem, pentru că ea nu mai poate funcționa decît la vedere, exhibîndu-și populist neputința morală și puținătatea mentală. De-a lungul timpului au existat monarhi sociopați sau slabi de cap, lideri de o ticăloasă eficiență, charismatici periculoși, demagogi fără scrupule, dar cei pe care i-au păcălit, abuzat sau dus cu vorba nu le vedeau portretul întreg, sub toate luminile zilei și toate anotimpurile: le zăreau, fascinați sau înfricoșați (ceea ce adesea e totuna) numai aura, epifania distantă, ca un fulger care brăzdează cerul întunecat. În era social media, aluzia din culise devine fanfară comunală, secretul se exhibă ca selfie, proiectul se dizolvă în propagandă rudimentară.
Partea lucidă a publicului a renunțat la pretenția ca, prin alegeri, să fie selectați cei mai buni, pentru că pînă și în decadență există o parte necariată, o zonă vitală, un sector intact. Ar vrea însă – și degeaba – să participe la psihodrama democratică fără să înghită la nesfîrșit o avalanșă de grosolănie, fără să asiste obligatoriu la o păruială grotescă, unde curtoazia, replica abilă și finețea ironiei n-au ce căuta. Proasta creștere provoacă descreșterea. Impolitețea generalizată înrăiește pînă și îngerul răbdării. Lipsa totală de clasă declasează tot ce atinge, de la viața statului pînă la argumentele stimei de sine.
Cu gravitatea lui profesorală, Constantin Noica ne-a atribuit o ontologie a prepoziției întru. Această particulă spune că ești pe cale, că tinzi fără să fi atins ținta, că ești condamnat la o situație tranzitorie, neterminată. A fi întru înseamnă a nu fi nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Întruchipăm magnific arta veleității, adică maioresciana formă fără fond, moștenită din pompoșenia otomană, tranzacționismul fanariot, dezlînarea balcanică, liberalismul caragialesc și dedublarea comunistă. Sîntem tot ce putem simula că sîntem, dar întrucîtva.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
