Asociați-vă, dar să știm și noi! – cum recuperăm anii ʼ90?

În România, anii ʼ90 au însemnat și începuturile timide ale societății civile, fundații și asociații apăreau ca ciupercile după ploaie. Aperent, oamenii erau dornici să se asocieze din diferite motive, însă mulți nu făceau diferența între un ONG și o firmă, închipuindu-și că orice asociație e menită să le aducă bani. Tot în anii ʼ90, au apărut și faimoasele asociații de proprietari. Povestesc aici despre unica mea încercare (ratată) de a înființa o organizație culturală.    

Ca să-ți faci o asociație trebuie să parcurgi un traseu aproximativ identic cu cel al constituirii unei firme. Aceeași birocrație. Aceeași bătaie de cap. „Mai bine îți faci de la început firmă!”, mă sfătuiește Alex, președintele Asociației pentru Turism Montan „Cărări Însorite”. „În fond care-i scopul nostru? Să ne asociem sau să cîștigăm niște bani?” Îmi explică că el a stipulat, încă de la început, în statutul asociației sale că are în vedere extinderea „afacerii”. În viziunea lui Alex, asociația sa a fost o „afacere” care nu i-a mers prea bine. „Voiam să fac rost de niște sponsorizări... Adică să-i plimb pe niște fraieri pe munte, în scopuri ecologice, cum ar fi să adune gunoaie de pe cutare traseu, și să obțin niște fonduri din care să-mi rămînă niște bani.” N-a găsit fonduri, așa că acum asociația se „transformă” într-o școală de ghizi.

Pe Alex l-am cunoscut în biroul unei tinere avocate pe care am rugat-o să arunce un ochi de profesionist pe statutul și actul constitutiv ale unei asociații culturale. Avocata, după ce a studiat documentele, m-a întrebat de unde am luat modelul. „De pe la prieteni care s-au asociat deja!”, i-am răspuns eu și i-am povestit că primisem mai multe modele și nu știam care e cel corect. „Toate sînt corecte!”, a rîs avocata. „Și la un moment dat, devin incorecte!”, a mai adăugat ea și mi-a aruncat o privire plină de compasiune.

Într-adevăr, incorecte s-au dovedit a fi la ministerul de resort. Asta-i ultima lege, în materie de asociații: trebuie obținut un aviz de la un minister care să aibă legătură cu asociația respectivă. Mai exact, o asociație a pasionaților de bătut cuie în pereți ar trebui să se adreseze unui minister de cuie ș.a.m.d. La ministerul nostru, al Culturii, au apărut mici inadvertențe în acte. Totuși, am scăpat de încă o vizită la notar, de un act adițional și de încă un milion de plată. Cam așa e: actul și milionul.

N-am să vă plictisesc povestindu-vă despre întreaga alergătură pentru „întocmirea dosarului”, în cazul în care doriți să fraternizați cu doi-trei prieteni și să vă asociați într-un anume scop. De menționat, însă, un singur moment – cel al obținerii avizului asociației de proprietari.

Ședință de bloc, în incinta spălătoriei de la ultimul etaj. Comitetul de bloc s-a întrunit pentru a analiza singura problemă de pe ordinea de zi: „Funcționarea unei firme, fundații sau asociații, că încă nu ne-am lămurit prea bine, în apartamentul 93”. Comitetul e format din: președintele, un bătrînel simpatic, mereu la patru ace, de parcă s-ar duce în fiecare zi să voteze, fosta administratoare, 83 de ani, pareză facială (nu poate să vorbească bine, dar aude tot!), o tanti obeză și arțăgoasă, îmbrăcată într-un capot cu flori, un nene tăcut, dar care de obicei punctează concluziie comitetului cu replici acide. „Dom’le, io nu sînt de acord cu avizul ăsta!”, ia cuvîntul doamna în capot. „La noi în bloc, au fost tot felu’ de firme, și legale, și ilegale, și noi nu mai tolerăm această situație! De exemplu, la apartamentul 45, de la etajul trei, și acum încă se mai vinde borș, deși am pus acu’ o lună la avizier o notă prin care comitetul interzice comercializarea borșului în incinta blocului.” Fosta administratoare o aprobă, dînd din cap cu indignare. I se explică că nu e vorba de nici o firmă, ci de o asociație culturală. „Adică ce se va întîmpla în apartamentul dumneavoastră?” „Activități culturale.” „Nu... nu... vindeți nimic?”, încearcă să articuleze femeia cu pareză, dar nu primește nici un răspuns. „Și realizarea de filme... hm… porno în apartament poate fi o activitate culturală, nu-i așa?”, punctează momentul domnul cel tăcut. Se lasă o liniște amenințătoare. Paralizata le aruncă tuturor priviri pline de spaimă. După ce cu toții se conving cu greu că nu e vorba de nici o asociere de acest gen, președintele ridică o altă problemă: „Dacă acolo va fi sediul asociației, înseamnă că vor avea loc ședințe, cum ar fi aceasta, căci în fond și noi sîntem tot o asociație, nu-i așa? Dacă ședințele durează pînă tîrziu în noapte și poate vă mai și certați pe problemele asociației, nu o să lăsați blocu’ să doarmă, nu-i așa?”. Li se promite că nu va avea loc nici o ședință. Ne vom întruni în părculețul din spatele blocului. În garsonieră vor „funcționa” doar un telefon și un fax. „Și dacă veți vorbi tot timpu’ la telefon, asta nu înseamnă că deranjați vecinii?”, sare doamna cea obeză. „Eu am o vecină, cam tot de vîrsta voastră, care în fiecare zi, la ora două noaptea, vorbește la telefon. Nu vorbește, țipă la telefon! Mă trezește din somn și după aia nu reușesc să mai închid un ochi!” Face o pauză, după care adaugă: „În fine, pe mine nu prea mă interesează, că stau la trei etaje sub dumneavoastră!”.

Pînă la urmă, comitetul decide completarea unui tabel cu semnături din partea vecinilor de deasupra, de dedesubt, din dreapta și din stînga, drept dovadă că sînt de acord cu asociația. „Îmi veniți cu tabelul și vă dăm avizul!”, promite președintele.

Deasupra e un tînăr musulman care, după ce pricepe despre ce e vorba, semnează, cu o privire complice: „Și io am firmă, da’ nu aicea cu sediul. La comuna Voluntari. Dacă vreți țigări, preț duty-free, și whisky original, căutați pe mine!”. Îmi întinde o carte de vizită. Dedesubt, o bătrînă, care deschide ușa fără să scoată lanțul. Înțelege greu, după care începe să urle ca lovită de streche: „Nu semnez nimic decît în prezența președintelui! Să vină președintele!”. La stînga, un colonel în rezervă care, foarte amabil, semnează pe loc, apoi timp de o oră îmi dă sfaturi: „Faceți și voi o mișcare din asta a tineretului, revoluționară, ca să schimbați ceva în țara asta! Luptați pentru drepturile voastre, dar și pentru ale noastre, ale pensionarilor care mîncăm carne numa’ o dată la lună! Combateți sărăcia! Dați jos guvernul și puneți altul!” etc., etc., dacă îl mai ascultam încă o jumătate de oră probabil că mă învăța cum să fabric bombe artizanale în garsonieră. La dreapta nu mai stă nimeni: proprietara a murit acum vreo două luni și nepoatele sînt încă în proces pentru moștenire, așa că n-am primit nici o semnătură. Am semnat eu, în locul răposatei. Pînă la urmă, asociația nu s-a mai înființat deloc, din cauză unor certuri între membrii fondatori – ne-am dat seama că facem parte din găști culturale diferite.  

Dacă v-a pierit tot cheful să vă asociați legal și cu acte în regulă, vă propun o variantă mai simplă: deschideți Pagini aurii, la capitolul asociații, și alegeți-vă asociația care vă convine. De plildă, puteți deveni membră a Asociației Femeilor Optimiste sau a Asociației Femeilor cu Probleme Deosebite, depinde de starea de spirit pe care o aveți în ziua cînd v-ați decis să vă asociați. La numărul de telefon al „optimistelor”, îmi răspunde o voce vioaie care-mi comunică că asociația respectivă s-a transformat într-o asociație a femeilor de afaceri. Abia acum înțeleg de ce erau atît de optimiste. Sînt invitată la nu știu care club, ca să particip la o ședință și să-mi prezint presupusa mea experiență în afaceri. La celălalt număr îmi răspunde un moș: „Da, ați nimerit bine! Noi sîntem femeile cu probleme! Sunați, vă rog, mai pe seară, deoarece președinta e plecată la o întrunire. Ce înseamnă probleme deosebite? Păi, bătrînețea, bolile, sărăcia...”.

Alte propuneri? Asociația Creștinilor pentru Abolirea Torturii. Nu răspunde nimeni. Probabil că au abolit deja tortura și asociația s-a desființat. Asociația Română pentru Dezbateri, Oratorie, Retorică. Mi se spune să revin mai tîrziu, căci sînt într-o ședință. Îmi închipui cam cît ar putea dura o ședință la ei, așa că renunț. Asociația Amicii Statelor Unite. Nu mă mai obosesc să dau telefon, bănuiesc că deja sînt cu toții în Statele Unite.