Poate fi studiul religiilor pacificator?
De curînd a avut loc la Pisa cea de a 18-a Conferinţă a Asociaţiei Europene pentru Studiul Religiilor. Tema ei a fost, recurgînd la un termen des auzit astăzi, Resilient Religion. Era vizată capacitatea religiei de a se adapta, din interior şi fără distorsiuni, unor condiţii şi provocări noi, fie că e vorba despre forma ei instituţională ori de reflecţia doctrinară, de comunitate ori de trăirea personală a credinţei. Potrivit organizatorilor, o religie îşi dovedeşte „rezilienţa” în măsura în care constituie „un instrument puternic de reacţie faţă de situaţii dificile şi de stabilire a relaţiei cu sacrul graţie colaborării între aspectul spiritual, luciditatea reflexivă, empatie şi emoţii”. Fenomene din orice epocă şi din orice spaţiu religios au fost tratate în secţiunile conferinţei.
Daniela Dumbravă şi Bogdan Tătaru-Cazaban, de la Institutul de Istorie a Religiilor (Academia Română), au propus o secţiune dedicată colegialităţii religioase organizate în act de ripostă faţă de o situaţie conflictuală acută, anume războiul civil din Liban – fenomen cu atît mai dezagregant, mai greu de influenţat cu cît mediul libanez e încărcat de pluralism religios şi cultural, pe lîngă o istorie îndelungată, bogată în străluciri, crize şi rupturi.
Teritoriu prestigios al lumii antice (fenicienii, mari corăbieri şi neguţători, întemeietorii Cartaginei, au creat un alfabet din care derivă cel grec), ţinut puternic prezent în imaginarul biblic, Libanul e un loc unde istoria, culturile, dominaţiile se perindă de mii de ani, lăsînd amprente care îi dau o „complexitate cvasi-insolubilă”, după expresia Părintelui André Scrima care i-a fost oaspete treizeci de ani (1959-1989), ca inspirator al comunităţii monahale ortodoxe de la Deir-el-Harf şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Religioase a Universităţii Saint-Joseph din Beirut.
Deja cetate veche, Beirutul avea în vremea Imperiului Roman o faimoasă şcoală de drept, spre care se îndrepta viitorul sfînt Grigore Taumaturgul, înainte ca Origen să-l atragă spre studiul sacru şi viaţa creştină. Bizantinii şi otomanii au fost urmaţi aici de occidentali, care au imprimat ţării o modernitate remarcabilă, dar acut inegală. Complexitatea religioasă e şi mai spectaculoasă: creştini care, din primele secole, sînt nedesprinşi de Scaunul roman (maroniţii), alături de alte confesiuni catolice, comunităţi creştine răsăritene de sursă nebizantină şi bizantină, comunităţi musulmane, sunnite şi şiite în principal, la care se adaugă druzii. Geopolitic, Libanul actual e un teritoriu al crizelor în cascadă: instalarea grupurilor şi a Autorităţii Palestiniene, dominaţia siriană, conflictul cu Israelul, acum scurgerea emigranţilor din Siria devastată sînt presiuni care se adaugă celor interne: slăbiciunea statului în faţa facţiunilor identitar religioase, dezastrul exploziei din 2020 şi, chiar în acest moment, criza financiară cu consecinţe aspre, de lipsă/speculaţie a combustibilului şi a medicamentelor.
Părintele Scrima evoca, melancolic, bogăţia culturală, umană, economică a Libanului dinainte de război. În 2006, cînd l-am vizitat, Beirutul amesteca ruinele şi strălucirea: urme antice, terenuri vagi, cartiere cochete doldora de viaţă, case bombardate, zgîrie-nori, printre biserici şi moschei.
Cam acesta e terenul unde se situează fenomenul propus pentru studiu în secţiunea „Construirea rezilienţei de către creatori de pace musulmani şi creştini în timpul războiului civil libanez (1975-1990)”. Temă bine aleasă, de vreme ce se ocupă de un caz nelimitat la aria românească, în care intervine totuşi o prezenţă legată de ea, anume P. André Scrima.
La începutul războiului, un grup de universitari – doi creştini şi doi musulmani – au ripostat la conflict din interiorul poziţiei lor spirituale şi al disciplinei lor academice. Au văzut în confruntarea care utiliza diferitele apartenenţe religioase o „sîngeroasă incomprehensiune”, o carenţă spirituală şi intelectuală totodată, privind nu doar religia celuilalt, ci şi pe cea proprie, condiţia credinţei în genere. Profesorii Iusuf Ibish şi Hisham Nashabe (Universitatea americană din Beirut) împreună cu P. Augustin Dupré La Tour şi P. André Scrima de la Facultatea de Ştiinţe Religioase a Universităţii catolice Saint-Joseph au pus la cale un proiect de studiu în dialog, organizat într-un departament de studii islamo-creştine: cursuri duble în care aceeaşi temă era tratată de un profesor musulman şi de unul creştin. Fiecare asista la prelegerea colegului său, iar studenţii erau recrutaţi din orice grup de convingere şi adeziune religioasă.
Organizatorii secţiunii de la Pisa au caracterizat acest departament, devenit institut de studii islamo-creştine, drept un „model educaţional” în care însăşi „situaţia de studiu” constituia un gest expresiv, critic, curajos într-un mediu supraîncărcat de tensiuni ideologico-religioase. Urmînd sugestia organizatorilor, participanţii (Ana Petrache, Angelicum, Roma; Alexandru Tofan, Facultatea de Istorie, Iaşi, P. Jan Nicolae, Facultatea de Teologie Alba Iulia; Daniela Dumbravă, Bogdan Tătaru-Cazaban, eu însămi) au cercetat acest „model” şi mai ales demersul Părintelui André Scrima din perspectiva studiului comparat al religiilor, al fenomenologiei ori al filozofiei religiei. Li s-a adăugat contribuţia dnei Yara El Khoury (Centrul pentru studiul lumii arabe moderne, Universitatea Saint-Joseph) privind figura aparte a Părintelui maronit Youakim Moubarac. Cu studii la Beirut şi la Paris, secretar al marelui islamolog Louis Massignon, universitar arabist, cercetător la CNRS, el a dus de-a lungul războiului un efort singuratic de conciliere. A încercat să medieze între şefii facţiunilor duşmane, a intervenit pentru eliberarea persoanelor răpite de diferitele tabere, a scris abundent, pledînd aplicat pentru stingerea conflictului. Gesturi pacificatoare într-o mare de violenţă, care nu au avut o iradiere prea largă, aşa cum nu a avut nici studiul în dialog, practicat de cei patru. Gesturi intelectuale şi spirituale zadarnice? Importante doar pentru conştiinţa celor care le-au întreprins? Gesturi care rămîn totuşi ca un reper, urmînd să inspire, poate, alţi pacificatori?
E interogaţia care, iniţiată de organizatorii secţiunii, a rămas prezentă de-a lungul întîlnirii de la Pisa. „Poate oferi studiul religiilor”, se întreabă ei, „baza unui discurs şi a unei hermeneutici care să ducă la întîlnirea colegială între islam şi creştinism, la evitarea conflictelor generate de dogmatism şi instrumentarea ideologică a religiilor?” Ei au deja un proiect mai amplu, de cercetare a altor cazuri de pacificatori intelectuali, ceea ce ar putea face prezentă tema în conştiinţa mediului cultivat din Liban.
Într-un articol din Le Monde, 26 august, o corespondentă libaneză spunea: „E dimineaţă, Beirutul se trezeşte. Porneşte alergarea după dolari, după benzină, după medicamente. Alergarea pentru supravieţuire, pentru sens”. În privinţa celui din urmă, efortul intelectual şi spiritual al pacificatorilor rămîne esenţial.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Universitatea Saint-Joseph, Beirut (wikimedia commons)
