Disciplina parabolei
Încă tînăr (căci e născut în 1977), Bogdan Tătaru-Cazaban a reușit să-și mobileze parcursul intelectual și profesional cu o seamă de realizări pe cît de discrete (prin maniera lor de a fi asumate), pe atît de solide și, putem spune, benefice, deopotrivă în viața cetății și în Republica Literelor. Rareori poți elogia o combinație mai temeinică între erudiție, detenta interdisciplinară, servirea binelui comun și tenacitatea gracilă a unor opțiuni deloc evidente, mai cu seamă în epoca noastră, așa răvășită cum este de zgomot digital, răsturnare a valorilor, impostură ofensivă și falsă cunoaștere. Acestor din urmă fenomene degenerative, Bogdan Tătaru-Cazaban a știut mereu să le opună, cu un zîmbet angelic, serenitatea savantului care știe să evite simultan abuzul de pedanterie, angajamentul public vanitos și aroganța mizantropică a turnului de fildeș. Ca autor, s-a ocupat de istoria filosofiei antice și de pilonii – mai cu seamă occidentali, căci latini – ai moștenirii patristice, adăugînd acestor pasiuni pentru cele vechi o bună familiarizare cu tradiția culturii franceze, de la Montesquieu și Pascal pînă la Bergson și Lévinas. În panoplia sa formativă intră la fel de pertinent și clasicii antropologiei culturale, marile figuri ale istoriei religiilor sau inspirația venită dinspre literatura universală. Oricine îi citește textele constată că ele absorb, fără ostentație, esențialul civilizației europene, pe care-l decantează într-un cursiv limbaj contemporan.
Dacă alții au eșuat în ezoterism tenebros, cînd nu s-au împotmolit într-un verbiaj gongoric, Bogdan Tătaru-Cazaban e capabil să surprindă constantele experienței spirituale, să se ocupe de morfologia sacrului (fără de care orice hermeneutică istorică rămîne flămîndă), dar mai cu seamă să identifice în relația subiectului uman cu transcendența divină originea și scopul gîndirii simbolice. El a înțeles că buna definire a sinelui depinde, între altele, de receptivitatea față de maeștrii pe care tradiția i-a consacrat ca atare: ce rost își poate afla cugetul creator în afara acestui tip solemn-imaterial de continuitate?
Ne vom convinge o dată mai mult că „stilul este omul” dacă parcurgem, norocoși, recentul volum de eseuri intitulat Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021). O elegantă și (din nou) discretă „cărțulie”, în fapt, o colecție de mirabile bijuterii, șlefuite abil, sub semnul convingerii că există un ideal profund, pe care se cuvine să-l urmărim dincoace de solicitările alienante ale vieții exterioare, de îndată ce dorim să regăsim sensul fiecărei zile, subsumat misterului de a exista. Acest ideal – ne asigură Bogdan Tătaru-Cazaban – se proiectează în orizontul virtuților (cu precădere „secunde”), precum moderația, prudența, politețea, bunătatea inimii și dispoziția afabilă, încrezătoare, plină de amenitate. Pentru oricine-l cunoaște pe autor (din viața „reală”) nu-i greu să constate că eseurile reunite aici se vor și un autoportret în timp, adică un bilanț interior, la ora dantescă a „mijlocului de drum”.
Deși pornesc de la riguroasa descifrare a unor filiații conceptuale, aceste „schițe” pledează pentru reflecția calmă asupra acelor însușiri menite să facă diferența dintre inerție și fidelitate, reliefînd totodată arta răbdătoare a discernămîntului etic. În textura lor nu are loc nici retorica predicatorială, nici „lecția” peremptorie sau „tunetul” oracular, de vreme ce autorul preferă să lucreze cu sugestii erasmiene, ironii benigne și un franciscan fond de compasiune față de ansamblul ființelor vii, deci pătimașe, adică suferinde. Exercițiul acesta de persuasiune îi reușește de minune, potolește furia și zgomotul din jur, întremează și redă speranța, ceea ce nu e deloc neglijabil, într-o lume în care citim prea multe, reținem prea puține și revenim prea des – asemenea unor condamnați – la banalul nostru infern cotidian, făcut din exces, mînie, ură, dispreț, răzbunare și cruzime. „Inteligența inimii” este facultatea de a renunța la povara hiperbolei, pentru a regăsi disciplina parabolei.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
