Ziua națională și sentimentul de apartenență

Publicat în Dilema Veche nr. 921 din 2 – 8 decembrie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Poate v-am mai povestit, însă e una dintre acele zile pe care nu le uiți ușor. Am ajuns pentru prima oară la Paris de ziua națională a Franței, n-a fost nimic planificat, uitasem, de fapt, că e 14 iulie. Am sosit cu trenul de la Bruxelles, unde participasem la un workshop plicticos, însă era prima mea ieșire în Occidentul la care visasem ani întregi, senzații și emoții se amestecau, simțeam cum mi se taie picioarele la fiecare colț de stradă, eram pur și simplu copleșită. Așadar, e explicabil faptul că nici nu mai știam ce zi era. Primul popas l-am făcut la o cafenea chiar vizavi de Gare du Nord – m-am uitat fascinată timp de o jumătate de oră la un tip, întruchiparea pentru mine a artistului parizian boem, care, în fața unui pahar cu vin roșu și a unei foi cu partituri muzicale, cînta concentrat la o vioară imaginară. Un pic clișeu – aș zice acum. Apoi am luat-o la picior prin Paris și am observat că erau steaguri peste tot. Mi-am zis cu surprindere: chiar atît de patrioți or fi francezii ăștia de trebuie să le fluture steagul la fiecare statuie? Am ajuns la gazda mea – o româncă ce locuia de ani buni la Paris – și am găsit-o în fața televizorului, bînd un Martini și uitîndu-se la un discurs al lui Jacques Chirac. De data asta am fost de-a dreptul uimită – nici măcar la noi, în România, nu apărea Iliescu pe nepusă masă la televizor, ce se întîmplă cu francezii? „Tu nu știi pe ce lume trăiești? Nu știi că azi e ziua Franței?” – m-a certat mai tîrziu venerabila doamnă care mă primise cu generozitate să dorm cîteva nopți în apartamentul ei minuscul, cînd și-a dat seama că eram ca aterizată de pe o altă planetă. Apoi m-a trimis în oraș, „poate mai prind ceva din paradă”. Din paradă n-am mai prins nimic, însă am hălăduit prin Paris pînă spre seară, cînd m-am oprit la terasa unui restaurant, la un biftec în sînge și la propriul meu pahar cu vin roșu pe care mi le-a servit unul dintre ospătarii aceia cu șorțuri lungi, de-o seriozitate intimidantă. Totuși, omul era prietenos, mi-a atras atenția să nu pierd, de data asta, jocurile de artificii de la Turnul Eiffel care urmau să înceapă peste o jumătate de oră. M-am uitat în jur, într-adevăr străzile se goliseră, așa că m-am grăbit spre Turn, unde m-am pierdut într-o mulțime uriașă, probabil că se strînseseră peste 100.000 de oameni, ceea ce îi unea în seara aceea era faptul că erau francezi. Puștimea cam de-o seamă cu mine – grupuri de rapperi, punkiști sau ce-or mai fi fost ei – stătea trîntită pe iarbă sau așezată pe borduri, bînd bere la doză, însă ce m-a impresionat cu adevărat au fost familiile, cîte trei generații, de la bunici la nepoți, toți îmbrăcați la patru ace, deschideau sticle de șampanie pe care o beau din pahare de șampanie, m-am simțit ca la o mare recepție, în aer liber. Era o larmă veselă, asurzitoare – pe atunci nici o umbră întunecată nu se lungea peste bătrînul nostru continent, nu existau atacuri teroriste, nici pandemie sau distanțare socială, deja am tendința să idealizez acele vremuri și să le „văd” într-o lumină blîndă, de crepuscul, un soi de golden ages parcă imposibil de recuperat. În momentul în care a început muzica – era „anul Mozart”, iar spectacolul de artificii s-a desfășurat pe muzică de Mozart –, mulțimea a tăcut. Erau doar muzica, artificiile și din cînd în cînd niște exclamații de entuziasm comune, aproape copilărești. Și Oda bucuriei, la final. Aveam puțin peste 25 de ani, o vîrstă perfectă, mă plimbam de una singură prin Europa cu 200 de euro împrumutați în buzunar (din care vreo 30 îi cheltuisem pe friptură și pe vin), luam parte la ziua națională a Franței chiar la Turnul Eiffel, mi-au dat lacrimile, eram fericită. De fapt, cred că cel mai mult a contat sentimentul acela de apartenență, pentru o seară am fost „de acolo”, am simțit că aparțin unei mari națiuni, chiar dacă nu eram decît o prezență întîmplătoare.

Zilele trecute mă întrebam de ce nu am simțit niciodată ceva asemănător la nici o zi națională a României, acel cald și confortabil sentiment de apartenență. De ce 1 Decembrie, pentru mine (și pentru mulți alții ca mine), e o dată oarecare din calendar? (Și nu, nu e de vină doar faptul că avem o zi națională „de iarnă” care nu e un prilej bun de picnic cu mici și bere, deși poate că o zi națională „de vară”, fără manifestații impuse pe stadioane, desigur, ar mai înviora un pic atmosfera.) E ceva în neregulă cu mine pentru faptul că nu „vibrez” absolut deloc de ziua națională a țării în care m-am născut? Cred că e vorba în primul rînd de o demonetizare a valorilor și simbolurilor naționale, cel puțin pentru cei din generația mea. Am copilărit în anii ’80, într-un regim comunist care se transformase, de fapt, într-un regim ceaușist de tip naționalist, am învățat la școală cîntece și poezii patriotice pînă ni s-a făcut lehamite, totul se raporta la bravul popor român și la faptele lui de vitejie, la harnicul și ospitalierul popor român. Pînă și noi, copiii, ne dădeam seama că toate acestea sînt exagerări, denaturări, minciuni, așadar, după 1989, inclusiv noțiunea de „patrie” și-a schimbat sensul, a devenit „de tristă amintire”. Și cum poți iubi o țară din care toată lumea vrea să plece? (Înainte de 1989 se fugea din țară, ulterior s-a plecat legal, masiv, în valuri.) Cum poți iubi o țară de care noi toți facem mișto, o numim Românica și „păcat că e locuită”? Acesta e al doilea motiv pentru care nu „vibrez” la ziua națională – pentru că „patria” e golită de sens pentru mine, nu mai pot să o iau în serios absolut deloc. În orice film care are în spate o rețetă comercială de succes există un erou care e înzestrat cu multiple calități și care reprezintă binele, există un personaj principal negativ care se opune eroului și mai există un personaj secundar care destinde atmosfera și te face să rîzi, el reprezintă latura comică. Dacă România ar fi un personaj de film, n-ar putea să fie eroul pozitiv pentru că nu-l mai credem, nici cel negativ – e totuși țara în care trăim, ne-o asumăm, asta e! –, așa că nu-i rămîne decît acea latură comică. Umorul e, în fond, un mecanism de apărare, tot ce se întîmplă în „patria” noastră devine absurd și hilar, facem haz de necaz, bagatelizăm inclusiv ziua națională. Și ar mai fi un alt treilea motiv care mi se pare cel mai important dintre toate – dezamăgirea. Dacă în anii ’90 încă mai existau speranțe și un entuziasm naiv într-o schimbare fundamentală, după mai bine de 30 de ani dezamăgirea a devenit o boală cronică, nu mai are leac. Sîntem dezamăgiți de aproape tot ce se întîmplă în România – de la clasa politică, ce s-a dovedit în nenumărate rînduri incapabilă să ia decizii bune pentru oameni, la cei care au furat și continuă să fure, la cei care își urmăresc doar interesele personale, la lipsa unui sistem de valori reale, inclusiv valori naționale. Cum să iubești o țară în care te simți în permanență ultimul om, în care simți că statul, în loc să te susțină, își bate joc de tine, în care trebuie să dai șpagă ca să fii băgat în seamă, în care nu poți să-ți dezvolți o afacere în mod curat și onest, în care te zbați la o limită a decenței, a supraviețuirii? Așa că atunci cînd ești la capătul puterilor, din disperare și din neputință, ai tentația să dai vina tot pe biata țară – da, țara asta este de vină pentru toată nefericirea și eșecurile tale. Pe bune, cum ai putea să o mai iubești? În lipsa unui sentiment sincer de apartenență, ziua de 1 Decembrie devine o dată oarecare în calendar.

Îmi scria un prieten maghiar, care e acum la Budapesta, că „jumătate din România” se înghesuie pe străzile capitalei Ungariei. Eu știu și de ce pentru că frecventez un grup de travel și sînt informată. Jumătatea asta din România trebuia să fie la tîrgul de Crăciun de la Viena, că așa e la modă încă dinainte de pandemie, să-și mănînce wurst-ul și să-și bea vinul fiert acolo. Și-au luat bilete de avion din timp pentru mini-vacanța de 1 Decembrie. Și pentru că Austria a intrat în lockdown pe neașteptate, ca să nu piardă biletele – ce să facă? ce să facă? (multe discuții pe grup, oamenii disperați că anul ăsta n-or să vadă zurgălăi occidentali) –, s-au reorientat mai întîi spre Praga, dar și acolo s-a anulat tîrgul, așa că pînă la urmă au luat trenul de la Viena și s-au mulțumit cu gulașul de la Budapesta. De ziua națională a României... destul de ironic, nu-i așa?

14432651257 2f5a92d0bd k jpg
Pădurea și parcul
Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce urăsc statul român?
Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim.
p 19 jpg
Mizele vulgarității
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
p 20 Sfintul Serafim din Sarov WC jpg
Delir cu complicaţii religioase
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale?
Theodor Pallady jpeg
Interludiu confesiv
Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică.
Zizi și neantul jpeg
Setea
Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele.
p 24 M  Plesu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
Cum ar fi un parteneriat al Poștei și cu HoReCa?
Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?