Lașitate

Publicat în Dilema Veche nr. 916 din 28 octombrie – 3 noiembrie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Sînt din ce în ce mai dezamăgită de ceea ce se întîmplă în România și adevărul este că mi-am pierdut speranța că se va schimba ceva. Cel puțin nu în timpul vieții mele. „Noi n-o să mai prindem!”, zicea bunică-mea de la Cluj prin anii ʼ90, cînd ne dădeam deja seama că se cam împute treaba în noua și „originala” noastră democrație și discutam despre lucruri bune și firești care ar putea să se întîmple, cum ar fi despre pensii decente și o viață mai demnă pe care o duceau, de pildă, seniorii din Germania ce veneau deja cu autocare ca să ne viziteze țara. Mama-mare nu avea pensie, deși muncise toată viața și a murit fără să vadă vreodată marea. Tata-mare își încerca norocul la Caritas, unde își plasa o parte din pensie, fascinat de ideea de a se îmbogăți peste noapte din nimic, noua noastră democrație îi dăduse această „șansă”. Și acest vis. Noi n-o să mai prindem... „Noi” reprezenta o generație care trecuse deja printr-un război mondial și printr-un regim comunist și, oarecum pe bună dreptate, nu mai avea mari așteptări. Cei mai mulți votau constant FSN-ul și au continuat să voteze un partid „unic” care le inspira încredere. Cei mai mulți erau adepți ai sloganului „Nu ne vindem țara”. Noi, cei mai tineri, dădeam vina pe ei pentru faptul că nu se schimba nimic. Părinții noștri, care făceau parte din the next generation, rîdeau la profețiile lui Brucan conform cărora românii ar fi avut nevoie de douăzeci de ani ca să se deprindă cu democrația. Acești părinți, după ce scăpaseră de Ceaușescu care părea etern, își imaginau probabil că vor muta munții din loc, își trăiau din plin exaltarea. Apoi a urmat șocul, pînă cînd au priceput că nici ei „n-or să mai prindă” și s-au resemnat. Iată că, la 40 de ani, îmi trăiesc propriul moment de „nu voi mai prinde”, un motiv suficient ca să te arunce în depresie. Atunci cînd, oricît de bine ai face ceea ce faci, îți conștientizezi neputința. Îți dai seama că nu depinde numai de tine. Mă gîndesc că poate „voi prinde”, pe la 50-60 de ani, autostrada care să traverseze munții, prin Valea Prahovei sau Valea Oltului, dar pentru mai mult de atît nu-mi mai fac mari speranțe. Trenurile importante nu le-am prins, au trecut de mult în viteză prin gara noastră mică. Atunci cînd mergeam la nu știu ce proteste în Piața Victoriei, mă gîndeam că e vorba doar de o mînă de oameni. Dacă aceștia vor fi înlăturați, tot răul va dispărea, o vom lua de la capăt. Ce naivi sîntem toți copiii ăștia ai Estului care am rămas în Est, cum sperăm în permanență că tot ce ni se întîmplă e doar o situație nefastă, o conjunctură, cum ne imaginăm că într-o bună zi ne vom trezi dimineața într-o lume cu totul nouă! Cum ne încurajăm că toată lupta asta a noastră reprezintă ceva, în afară de a ne pierde cei mai buni ani din viață într-o îndîrjire surdă! Cînd mă întîlnesc pe la workshop-uri sau festivaluri cu bulgari, albanezi, ucraineni, polonezi, croați, văd pe fețele lor aceeași tristețe, aceeași neputință. Da, e o tristețe a Estului care te doboară atunci cînd îți dai seama că nu e vorba doar de o mînă de oameni pe care trebuie „să-i dai jos” ca să pui pe alții în locul lor, că e vorba de un întreg sistem, de un întreg edificiu care, oricît ai da tu cu ciocanul, nu se clatină, nu se fisurează. Și, la un moment dat, renunți să mai dai și cu ciocanul, ai obosit. O singură întrebare te obsedează – de ce n-am plecat la timp? Sau pur și simplu – de ce n-am plecat, ce m-a împiedicat să plec? Granițele sînt acum deschise, ce m-a ținut aici? Întrebîndu-i pe alții de vîrsta mea, oameni obișnuiți care supraviețuiesc cum pot în România, la fel de măcinați de depresii și de neputință ca și mine, am descoperit zeci de motive, toate personale, de fapt pretexte care se repetau la nesfîrșit, niște ancore – părinți bolnavi sau bătrîni, cine o să aibă grijă de ei?, un mic upgrade la job care aduce o nouă speranță și cîteva sute de lei în plus la salariu, copilul care a început școala, s-a acomodat bine, abia dacă și-a făcut și el niște prieteni, creditul la casă și casa, un „proiect” în sine, casa care trebuie construită, o firmă care merge de bine, de rău chiar dacă trebuie să plătesc nu știu cîte șpăgi, ar putea să meargă mai bine, cine știe, nu pot să o mai iau de la capăt, e prea tîrziu. De fapt, ăsta e motivul invocat cel mai des și pe care îl simt și eu cel mai acut – e prea tîrziu. Prea tîrziu pentru ce? Mai sînt și voci bine intenționate și moralizatoare – dacă plecăm toți, ce-o să se aleagă de țara asta? Ea cui rămîne? Însă e țara cui? E țara mea sau a ta? Mă îndoiesc că țara are vreo relevanță într-o lume din ce în ce mai liberă și mai deschisă, iar sentimentul de apartenență este, de fapt, ancora cea mai grea. Trebuie să simțim că aparținem, chiar dacă „țara” în sine ne-a dezamăgit în permanență, ne-a aruncat în depresia asta existențială. Țara reprezintă de fapt o inerție, ne e comodă, face parte dintr-o rutină. Iată, și motivul meu personal se potrivește perfect în toată această Vale a Plîngerii, e din filmul ăla – n-am plecat pentru că am o relație specială cu limba asta, cum m-aș descurca eu în altă parte, în lumea din „afară”, doar cu iubirea mea profundă, necondiționată pentru limba română? Aș mai putea oare să scriu? Sau, de fapt, mi-aș mai dori să scriu? Totuși, cui îi pasă? E tot o nevoie de apartenență mascată, să aparții unei limbi care te-a format și în care te exprimi.

Uneori îmi vine să plec pur și simplu, granițele sînt deschise, așa cum spuneam. Visez că într-o zi mă voi urca în mașina noastră Dacia Logan și voi coborî din ea doar la Berlin, la Amsterdam sau, mai nou, pe măsură pe îmbătrînesc, într-o țară mai caldă unde pot vedea soarele mai multe zile pe an. Visez că voi vinde casa de aici și voi cumpăra una în sudul Spaniei, am găsit case minunate cu 40.000 de euro, voi rămîne și cu ceva bani cu care mă voi descurca la început. Nu am copii, părinții sînt sănătoși, obligații prea mari aici nu prea am. Visez naiv că-mi voi găsi repede un job de barmaniță într-un local hippie mai decrepit de pe malul Mării Mediterane, de recepționeră la hostel sau de guvernantă la niște copii de oameni bogați cu care să vorbesc în engleză. Toată povestea mea pare logică și coerentă... atunci de ce nu plec? Mi-am dat seama că, de fapt, principalul motiv pentru care nu plec este lașitatea. Nu am curajul să plec. Asumîndu-mi această lașitate evidentă, am început să-i admir pe toți acei oameni simpli care nu au gîndit prea mult și au plecat. Pe toți „căpșunarii”, pe toți muncitorii în construcții, pe toate asistentele de prin azilurile vesticilor care au spălat bătrîni la fund, pe toți chelnerii din Spania sau Italia care se prindeau imediat că sînt de „acasă” și îmi umpleau pînă la refuz paharul cu vin pe care îl comandam, la restaurant, pe țăranul acela care a venit la tîrgul de carte de la Madrid, din parcul Retiro, cumva umil și nostalgic, cu o sacoșă în mînă, auzise că e vorba de vreo expoziție de fotografie românească, „cu tradiții”, murea de dor și a fost dezamăgit că pozele sînt doar din Maramureș și a oftat: „La noi, în Gorj, sînt mînăstiri și mai frumoase!”. Toți acești oameni care și-au lăsat în urmă satele lor nenorocite, cu primari traseiști politici și puși pe căpătuială, au avut curajul să plece. Eu, nu.

În anii ʼ80, taică-miu a avut ocazia să plece în America, frații lui vitregi au depus o cerere de emigrare la ambasada Statelor Unite, încă se mai putea, l-au întrebat și pe el dacă vrea, a spus pas. Motivele personale pe care le-a invocat sînt din aceeași categorie – mamă bolnavă, în grija cui rămîne? (a murit de bătrînețe la 92 de ani), copil mic etc., iar la acestea s-a adăugat desigur frica de Securitate, de opresiune. Frații au reușit să plece, li s-a aprobat dosarul în 1984, sînt de aproape 40 de ani în America. Multă vreme i-am acuzat tacit pe ai mei de lașitate – aș fi fost un copil american care învăța limba la șase ani, după care probabil că aș fi fost o scriitoare americană de succes – îmi imaginez eu –, aș fi avut un alt destin. Însă acum îmi dau seama că acuzația mea e nefondată. Dacă aș fi fost în locul lor, probabil că aș fi strîns din dinți, aș fi înjurat regimul la fiecare colț de stradă, mi-aș fi găsit vreo enclavă de artiști în care să mă refugiez, ca să înjurăm împreună regimul, aș fi citit și aș fi ascultat muzică decadent-occidentală la Radio Europa Liberă și aș fi înghițit toată mizeria aia pînă la final. Pentru că nu aș fi avut curajul să plec.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Să găsești oameni la fel ca tine
A îndrăzni să vorbești despre o boală înseamnă a crea o comunitate.
Zizi și neantul jpeg
„Luna cadourilor” și cenușiul
Simțeam cum realitatea tindea, făcea chiar presiuni asupra noastră, a locuitorilor ei, să se transforme în irealitatea din Lumea de lemn.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cine o mai ține minte pe „fata de la pagina 5?” – cum recuperăm anii ’90?
Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.
E cool să postești jpeg
Termopanul, valoare națională
„O bojdeucă trendy“, „Parchetul este cumpărat de la Dedeman sau Praktiker?“
p 20 Balaam WC jpg
Originea regilor magi
E un mag dintre caldeeni? Un ghicitor în stele? Un vrăjitor malefic?
Theodor Pallady jpeg
O carte despre oameni și îngeri
Cititorul va descoperi în text rațiunea tainică a Întrupării: doar omul – cu anatomia lui de lut și sufletul său nemuritor – avea să fie o imago Dei.
p 24 F  Prica jpg
Cu ochii-n 3,14
„Un cal a reușit cumva să iasă din boxa lui și umblă prin avion.”
image png
Oamenii din fotografii
Să-i facem să supraviețuiască.
image png
Malliștii
După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.
image png
Lectura, antidotul violenței?
Cel mai des, este invocată lipsa timpului: „N-am mai citit pentru că m-a copleșit oboseala”.
image png
Mărturia lui Pascal
Cuvinte care „nu vor trece”, pline de „har și de adevăr”.
p 20 Iași WC jpg
Provincia ca problemă
Iar faptele, cîte și cum se fac ele, capătă cadențe cosmice, ca în sfîșietorul testament al Olguței.
p 21 la Lorin WC jpg
Olimpul litoralului românesc (2)
Ceva din spiritul stațiunii, un je-ne-sais-quoi, îi face și pe sportivii de performanță să își facă aici cantonamentele.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Lacrimile ei se amestecă cu cele ale acestui bazin“.
image png
Toate lucrurile care s-au schimbat
E nevoie de atît de puțin după ce anii își fac treaba.
image png
Capoate și feminități
Așa, diferențele dintre interior și exterior erau într-o măsură abolite.
image png
Piața Romană
Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.
image png
Zgomotul și furia
Drept urmare, există mai multe metode tradiționale de a riposta unui vecin zgomotos.
image png
Cîteva note despre agapa creștină
Evident că nimeni, mîncînd laolaltă, nu stătea să filosofeze. Eram însă alături de Domnul.
p 20 Arik Ascherman WC jpg
Traumă şi discernămînt
Dar, în ciuda singurătăţii şi a primejdiilor acum mult mai aspre, rabinul îşi continuă patrularea, nu părăseşte paza.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Într-un supermarket, la raionul de alimente exotice, am descoperit mămăliga ambalată în vid, „gata preparată”.
image png
Lumi fragile
Am perceput „schimbul de scrisori”, formulare care în curînd va trece și ea într-o arhivă a limbii, ca pe un fel de apel la memorie.
image png
Frig și acasă
Cert e că, în ciuda condițiilor aparent vitrege, m-am simțit acasă acolo.
image png

Adevarul.ro

image
Singurul om politic român pe care un reputat istoric il consideră cu adevărat patriot. „Mă uit la Simion ca la un dulap”
Istoricul Doru Radosav, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, a vorbit despre omul politic român care este, în opinia sa, singurul despre care se poate spune fără nicio ezitare că a fost un adevărat patriot, dar și despre ce pot face politicienii de azi ca să-i calce pe urme.
image
Românul Sebastian Stan, în pielea lui Donald Trump. Încep filmările pentru „The Apprentice”, despre ascensiunea fostului președinte american
Actorul de origine română, Sebastian Stan, va interpreta rolul tânărului Donald Trump în noua producție cinematografică "The Apprentice", în regia lui Ali Abbasi.
image
Exploziile care au cutremurat orașele Văii Jiului. Cum s-a produs catastrofa din Mina Livezeni, în 1980
Miercuri, 29 noiembrie, s-au împlinit 43 de ani de la catastrofa din Mina Livezeni, unde o explozie produsă de gazele din mină a ucis peste 50 de oameni. Victimele tragediei au fost comemorate

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.