Lașitate

Publicat în Dilema Veche nr. 916 din 28 octombrie – 3 noiembrie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Sînt din ce în ce mai dezamăgită de ceea ce se întîmplă în România și adevărul este că mi-am pierdut speranța că se va schimba ceva. Cel puțin nu în timpul vieții mele. „Noi n-o să mai prindem!”, zicea bunică-mea de la Cluj prin anii ʼ90, cînd ne dădeam deja seama că se cam împute treaba în noua și „originala” noastră democrație și discutam despre lucruri bune și firești care ar putea să se întîmple, cum ar fi despre pensii decente și o viață mai demnă pe care o duceau, de pildă, seniorii din Germania ce veneau deja cu autocare ca să ne viziteze țara. Mama-mare nu avea pensie, deși muncise toată viața și a murit fără să vadă vreodată marea. Tata-mare își încerca norocul la Caritas, unde își plasa o parte din pensie, fascinat de ideea de a se îmbogăți peste noapte din nimic, noua noastră democrație îi dăduse această „șansă”. Și acest vis. Noi n-o să mai prindem... „Noi” reprezenta o generație care trecuse deja printr-un război mondial și printr-un regim comunist și, oarecum pe bună dreptate, nu mai avea mari așteptări. Cei mai mulți votau constant FSN-ul și au continuat să voteze un partid „unic” care le inspira încredere. Cei mai mulți erau adepți ai sloganului „Nu ne vindem țara”. Noi, cei mai tineri, dădeam vina pe ei pentru faptul că nu se schimba nimic. Părinții noștri, care făceau parte din the next generation, rîdeau la profețiile lui Brucan conform cărora românii ar fi avut nevoie de douăzeci de ani ca să se deprindă cu democrația. Acești părinți, după ce scăpaseră de Ceaușescu care părea etern, își imaginau probabil că vor muta munții din loc, își trăiau din plin exaltarea. Apoi a urmat șocul, pînă cînd au priceput că nici ei „n-or să mai prindă” și s-au resemnat. Iată că, la 40 de ani, îmi trăiesc propriul moment de „nu voi mai prinde”, un motiv suficient ca să te arunce în depresie. Atunci cînd, oricît de bine ai face ceea ce faci, îți conștientizezi neputința. Îți dai seama că nu depinde numai de tine. Mă gîndesc că poate „voi prinde”, pe la 50-60 de ani, autostrada care să traverseze munții, prin Valea Prahovei sau Valea Oltului, dar pentru mai mult de atît nu-mi mai fac mari speranțe. Trenurile importante nu le-am prins, au trecut de mult în viteză prin gara noastră mică. Atunci cînd mergeam la nu știu ce proteste în Piața Victoriei, mă gîndeam că e vorba doar de o mînă de oameni. Dacă aceștia vor fi înlăturați, tot răul va dispărea, o vom lua de la capăt. Ce naivi sîntem toți copiii ăștia ai Estului care am rămas în Est, cum sperăm în permanență că tot ce ni se întîmplă e doar o situație nefastă, o conjunctură, cum ne imaginăm că într-o bună zi ne vom trezi dimineața într-o lume cu totul nouă! Cum ne încurajăm că toată lupta asta a noastră reprezintă ceva, în afară de a ne pierde cei mai buni ani din viață într-o îndîrjire surdă! Cînd mă întîlnesc pe la workshop-uri sau festivaluri cu bulgari, albanezi, ucraineni, polonezi, croați, văd pe fețele lor aceeași tristețe, aceeași neputință. Da, e o tristețe a Estului care te doboară atunci cînd îți dai seama că nu e vorba doar de o mînă de oameni pe care trebuie „să-i dai jos” ca să pui pe alții în locul lor, că e vorba de un întreg sistem, de un întreg edificiu care, oricît ai da tu cu ciocanul, nu se clatină, nu se fisurează. Și, la un moment dat, renunți să mai dai și cu ciocanul, ai obosit. O singură întrebare te obsedează – de ce n-am plecat la timp? Sau pur și simplu – de ce n-am plecat, ce m-a împiedicat să plec? Granițele sînt acum deschise, ce m-a ținut aici? Întrebîndu-i pe alții de vîrsta mea, oameni obișnuiți care supraviețuiesc cum pot în România, la fel de măcinați de depresii și de neputință ca și mine, am descoperit zeci de motive, toate personale, de fapt pretexte care se repetau la nesfîrșit, niște ancore – părinți bolnavi sau bătrîni, cine o să aibă grijă de ei?, un mic upgrade la job care aduce o nouă speranță și cîteva sute de lei în plus la salariu, copilul care a început școala, s-a acomodat bine, abia dacă și-a făcut și el niște prieteni, creditul la casă și casa, un „proiect” în sine, casa care trebuie construită, o firmă care merge de bine, de rău chiar dacă trebuie să plătesc nu știu cîte șpăgi, ar putea să meargă mai bine, cine știe, nu pot să o mai iau de la capăt, e prea tîrziu. De fapt, ăsta e motivul invocat cel mai des și pe care îl simt și eu cel mai acut – e prea tîrziu. Prea tîrziu pentru ce? Mai sînt și voci bine intenționate și moralizatoare – dacă plecăm toți, ce-o să se aleagă de țara asta? Ea cui rămîne? Însă e țara cui? E țara mea sau a ta? Mă îndoiesc că țara are vreo relevanță într-o lume din ce în ce mai liberă și mai deschisă, iar sentimentul de apartenență este, de fapt, ancora cea mai grea. Trebuie să simțim că aparținem, chiar dacă „țara” în sine ne-a dezamăgit în permanență, ne-a aruncat în depresia asta existențială. Țara reprezintă de fapt o inerție, ne e comodă, face parte dintr-o rutină. Iată, și motivul meu personal se potrivește perfect în toată această Vale a Plîngerii, e din filmul ăla – n-am plecat pentru că am o relație specială cu limba asta, cum m-aș descurca eu în altă parte, în lumea din „afară”, doar cu iubirea mea profundă, necondiționată pentru limba română? Aș mai putea oare să scriu? Sau, de fapt, mi-aș mai dori să scriu? Totuși, cui îi pasă? E tot o nevoie de apartenență mascată, să aparții unei limbi care te-a format și în care te exprimi.

Uneori îmi vine să plec pur și simplu, granițele sînt deschise, așa cum spuneam. Visez că într-o zi mă voi urca în mașina noastră Dacia Logan și voi coborî din ea doar la Berlin, la Amsterdam sau, mai nou, pe măsură pe îmbătrînesc, într-o țară mai caldă unde pot vedea soarele mai multe zile pe an. Visez că voi vinde casa de aici și voi cumpăra una în sudul Spaniei, am găsit case minunate cu 40.000 de euro, voi rămîne și cu ceva bani cu care mă voi descurca la început. Nu am copii, părinții sînt sănătoși, obligații prea mari aici nu prea am. Visez naiv că-mi voi găsi repede un job de barmaniță într-un local hippie mai decrepit de pe malul Mării Mediterane, de recepționeră la hostel sau de guvernantă la niște copii de oameni bogați cu care să vorbesc în engleză. Toată povestea mea pare logică și coerentă... atunci de ce nu plec? Mi-am dat seama că, de fapt, principalul motiv pentru care nu plec este lașitatea. Nu am curajul să plec. Asumîndu-mi această lașitate evidentă, am început să-i admir pe toți acei oameni simpli care nu au gîndit prea mult și au plecat. Pe toți „căpșunarii”, pe toți muncitorii în construcții, pe toate asistentele de prin azilurile vesticilor care au spălat bătrîni la fund, pe toți chelnerii din Spania sau Italia care se prindeau imediat că sînt de „acasă” și îmi umpleau pînă la refuz paharul cu vin pe care îl comandam, la restaurant, pe țăranul acela care a venit la tîrgul de carte de la Madrid, din parcul Retiro, cumva umil și nostalgic, cu o sacoșă în mînă, auzise că e vorba de vreo expoziție de fotografie românească, „cu tradiții”, murea de dor și a fost dezamăgit că pozele sînt doar din Maramureș și a oftat: „La noi, în Gorj, sînt mînăstiri și mai frumoase!”. Toți acești oameni care și-au lăsat în urmă satele lor nenorocite, cu primari traseiști politici și puși pe căpătuială, au avut curajul să plece. Eu, nu.

În anii ʼ80, taică-miu a avut ocazia să plece în America, frații lui vitregi au depus o cerere de emigrare la ambasada Statelor Unite, încă se mai putea, l-au întrebat și pe el dacă vrea, a spus pas. Motivele personale pe care le-a invocat sînt din aceeași categorie – mamă bolnavă, în grija cui rămîne? (a murit de bătrînețe la 92 de ani), copil mic etc., iar la acestea s-a adăugat desigur frica de Securitate, de opresiune. Frații au reușit să plece, li s-a aprobat dosarul în 1984, sînt de aproape 40 de ani în America. Multă vreme i-am acuzat tacit pe ai mei de lașitate – aș fi fost un copil american care învăța limba la șase ani, după care probabil că aș fi fost o scriitoare americană de succes – îmi imaginez eu –, aș fi avut un alt destin. Însă acum îmi dau seama că acuzația mea e nefondată. Dacă aș fi fost în locul lor, probabil că aș fi strîns din dinți, aș fi înjurat regimul la fiecare colț de stradă, mi-aș fi găsit vreo enclavă de artiști în care să mă refugiez, ca să înjurăm împreună regimul, aș fi citit și aș fi ascultat muzică decadent-occidentală la Radio Europa Liberă și aș fi înghițit toată mizeria aia pînă la final. Pentru că nu aș fi avut curajul să plec.

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.