Tradiții, mai noi
În filmele de Crăciun care deja ne-au invadat micile ecrane se vorbește de „tradițiile” fiecărei familii. Acolo e vorba de unele destul de simple și ușor de stăpînit: de pus un anume înger în vîrful bradului, de mers la concursul de făcut case din turtă dulce, de cîntat colinde în ziua de..., la ora... etc. Dar există și alt fel de tradiții pe care le ținem, fiecare dintre noi. Pe care le păstrăm și pe care le mai schimbăm.
Cînd spun „tradiții” mă refer la momentele în care fiecare, individ sau grup, familie, iese din timpul cotidian și intră în cel al sărbătorii. Pe care el îl alege cînd să fie, cît să fie și cum să și-l petreacă. Sigur că există și cutume prestabilite, unele chiar inflexibile, cărora cei mai mulți dintre noi li se supun. Pe care unii dintre noi le mai adaptează propriului lor mod de a vedea lumea. Și, în sfîrșit, pe care alții își permit să nu le accepte deloc.
Cînd trăiești mai multe tipuri de vremuri, e clar că tradițiile se schimbă și ele. De curînd a fost Halloween-ul, care, de ceva timp, a intrat în imaginarul comun, asemenea, de altfel, Sfîntului Valentin. Acum copiii, mai ales, dar nu numai, serbează Halloween-ul fără atîtea inutile întrebări, precum cele care apăreau pe la început de ani 2000, cînd sărbătoarea începea să devină una obișnuită la grădinițe, de pildă. Țin minte că atunci aveau loc chiar dezbateri înfocate asupra rostului acestei sărbători „păgîne”, care otrăvea mințile copiilor noștri. Îmi amintesc cum un tată, „responsabil”, cu care am avut plăcerea să mă conversez într-o vizită, cam în ajunul Halloween-ului, susținea că seria Harry Potter ar trebui interzisă, că nenorocește mințile copiilor, că vorbește despre magie și are ceva malefic. Că el nu-i lasă pe copiii lui să citească așa ceva.
Țin minte și acum că n-am știut dacă să plîng sau să rîd cînd l-am auzit pe respectivul domn, vorbind serios, de altfel, și convins de justețea observațiilor sale. I-am spus ce cred și momentul a trecut. Vocea lui era vocea celor care contestau sărbătorile „venetice” și țineau la „tradițiile de veacuri ale poporului român”, ortodoxe, dacă se poate. Vocea celor care nu realizau, în primul rînd, că povestea asta cu „tradițiile de veacuri”, cu care am fost sufocați de învățămîntul comunist care preamărea un naționalism de carton, e o aberație. Că, sigur, există tradiții, dar nu se pune așa problema, lucrurile sînt mult mai subtile. Și că ortodoxia și practica religioasă nu au nimic de-a face cu o sărbătoare comercială (sigur, dacă e să-i căutăm originile), pînă la urmă, de care se bucură copiii. Un fel de bal mascat cu fiori.
Tuturor ne plăcea să ne speriem în copilărie și adolescență. În vremea comunistă, cînd nu aveam acces la industria horror din Occident, o făceam fiecare cum apuca. Nu ne erau la îndemînă nici industria de Halloween, nici romanele lui Stephen King, nici filmele de groază, dar nevoia de sperietură și de un anumit tip de contact cu supranaturalul (cel în care ți se fac pielea de găină și părul măciucă într-un mod controlat și suportabil, totuși) exista, era prezentă. De pildă, la Cumpătu, în Sinaia, unde mergeam în vacanțe, obișnuiam să ne plimbăm seara cu un grup mai mare pînă la marginea pădurii. Vorbeam de lupi și de prezența lor acolo (astăzi există cu adevărat ursul, vizibil la toate orelele) și parcă le simțeam ochii strălucind în întuneric. Aveam cumva nevoie de fiorul ăsta domesticit, era modalitatea noastră de a pătrunde un alt fel de supranatural interzis, să zicem, să ne jucăm de-a forțele malefice, să luăm notă de existența răului.
Ceea ce industria horror a speculat în toate felurile posibile și călcînd, uneori, limitele, într-un mod de-a dreptul bolnav. Dar aici e o discuție interminabilă în care mă feresc să intru. Tot ce știu e că serbările de Halloween de la grădinița copilului meu, în care toți puștii se costumau în fantome, pirați, Batmani sau altele asemenea și performau diverse în comun nu puteau fi nocive, erau o joacă. Și, la fel, petrecerile inofensive, aș zice, de acasă, în care veneau cinci-șase prieteni, fiecare își punea cîte o mască, sculptam dovleacul și-i mîncam conținutul, amuzîndu-ne de toată situația. Apoi făcînd poze și punîndu-le, într-un mod, știu, penibil și superficial, pe Facebook. Și, în final, dîndu-i fiecăruia la pachet cîte o mască sau un accesoriu așa-zis de groază, de fapt o mini-piesă vestimentară stilizată de pe la Meli Melo, tot mai departe de fiorul horror.
Sigur că, la origini, Halloween-ul avea legătura cu ziua morților, cu cultul lor. E un fel de amestec între ziua morților și cea recoltei. Dar cred că acum s-a îndepărtat suficient de latura lui demonică și că putem să ne jucăm cu varianta lui cosmetizată și comercializată fără să ne fie teamă că vom călca nu știu ce teritorii de nestăpînit. Și dacă vrem ca sculptarea dovleacului, precum și purtarea unei măști lucioase de pisică neagră și a unei pălării asortate să se numere printre „tradițiile” noastre, n-avem decît.
