O societate istovită
Îmi este din ce în ce mai greu să jonglez cu toate treburile din viața mea. Am tendința să dorm cît mai mult, mai ales în zilele în care am foarte mult de lucru. Mă oblig să practic un sport, dar o fac fără tragere de inimă. Cînd mi se întîmplă să am o zi liberă, nu știu cum s-o valorific mai mult – iar în disperarea de a nu-mi rata ziua de relaxare, o ratez din plin. Și nu sînt singura. În ultima vreme aud, din ce în ce mai rar în jurul meu, un răspuns voios la întrebarea „Ce mai faci?”. Din ce în ce mai rar întîlnesc oameni entuziaști, care să debordeze de viață, răspîndind în jurul lor o tonică undă de poftă de viață. În schimb, din ce în ce mai des, mi se răspunde la întrebarea de binețe cu un retoric, pierit și plin de lehamite „...ce să fac?”.
Mi se pare sau chiar am ajuns cu toții niște obosiți? Și, dacă da, cînd anume s-a instalat această stare de epuizare? Este prezenta tendință spre oboseală o consecință a celor doi ani de pandemie, a lungului drum pe un coridor în care încă bîjbîim, fără lumină, sau criza sanitară nu a făcut decît să accentueze o condiție cronică de oboseală, așternută de fapt cu mult înainte? Fără îndoială, nu poți țopăi de fericire în contextul vremurilor noastre, totuși, cît de mult ne lăsăm pradă contextului? Și este azi cel mai deprimant context socio-cultural al omenirii? Trăim azi cele mai grele vremuri ale istoriei care ne istovesc vitalitatea sau, conectați în permanență, aproape ombilical, prin tehnologie, la informații, uităm să mai punem limite între ceea ce se întîmplă în afară și viața noastră personală și, abandonîndu-ne individualitatea, ne contopim cu peisajul deprimant, lăsîndu-ne pradă mrejelor unei globale oboseli existențiale?
„Avem senzația că oboseala a fost dintotdeauna la fel. De fapt, starea de oboseală a trecut prin multe faze și schimbări” – a declarat recent, pentru France Culture, istoricul Georges Vigarello, director la École des Hautes Études en Sciences Sociales, vorbind despre ultima sa carte Histoire de la fatigue, du Moyen Âge à nos jours, apărută în septembrie 2020.
Inedita incursiune în istoria oboselii universale – de la oboseala cavalerilor teutoni la cea a muncitorilor din secolul al XIX-lea și a corporatiștilor din vremurile noastre – urmărește relația dintre percepția asupra corpului uman, din diferite etape istorice, și contextele socio-culturale.
Dacă în trecut oboseala era pusă pe seama unor munci fizice, azi ea a devenit mai degrabă o oboseală psihică, drept care, potrivit istoricului, secolul XXI oferă cel mai fertil cîmp pentru un tip de oboseală defalcată, stratificată, etichetată printr-o serie de sinonime care o duc înspre terenul unor simptomatologii – căci azi nu mai vorbim doar despre oboseală, ci despre stres, despre burn-out, despre epuizare mentală.
„Importanța oboselii psihologice a crescut foarte mult în vremurile noastre. Motivele sînt multiple și dezvăluie diferite laturi ale societății noastre: munca s-a schimbat, fiind azi centrată foarte mult pe interacțiunea cu ceilalți, cu exteriorul, pe menținerea unui întreg sistem de relații interumane, ceea ce duce la o epuizare mentală. Un alt motiv al acestui nou tip de oboseală e dat de tehnologie, de telefoanele inteligente și de computerele portabile – permanenta conexiune și asimilarea voită sau chiar nevoită a unui nivel enorm de informații pe care acestea ți le oferă. (...) Să realizezi o istorie a felurilor de oboseală înseamnă, pînă la urmă, să cunoști istoria societăților.”
Vorbind despre un prezent care ne conectează în permanență cu realitatea de la nivel macro, invadîndu-ne spațiul intim, lăsîndu-ne astfel puțin spațiu de conectare cu noi înșine, Georges Vigarello conchide: „Azi oboseala se impune atît în spațiul public, la locul de muncă, cît și în spațiul privat, în relațiile cu cei dragi, însă s-a insinuat și în relațiile omului cu sinele său”.
Ieșind din istorie, într-un studiu din 2015, The Burnout Society, Byung-Chul Han, profesor de filosofie și studii antropologice la Universitatea de Artă din Berlin (UdK), afirmă că această oboseală a societăților în care trăim s-a cronicizat, în special din cauza unui acerb sentiment de competitivitate, și, chiar dacă individul modern trăiește într-o lume a tehnologiilor, menite să-i facă viața mai ușoară, chiar dacă datorită acestor servicii avem mai mult timp, cultura confortului fizic produce totuși un disconfort psihic – care variază de la epuizare la depresie, ducînd pînă la tulburări de personalitate.
De unde acest paradox – cu cît ai mai mult timp liber, cu atît ești mai obosit? Potrivit lui Byung-Chul Han, timpul liber pe care ni-l conferă tehnologia nu este folosit pentru relaxare, ci din contra, este rapid valorificat fie printr-o muncă suplimentară, fie prin conectarea în permanență la „viața cetății”, via rețelele de socializare. Or rețelele de socializare, pe lîngă tsunami-ul informațional, format din știri reale și false deopotrivă, sînt și un ring în care intrăm de cele mai multe ori pentru a ne valida, pentru a deveni „vizibili”, pentru a cîștiga o oarecare notorietate – motorul lor de bază fiind sfîntul „like”, pentru care se investește uneori o mare cantitate de energie, nu întotdeauna recompensată pe măsură.
Byung-Chul Han susține astfel că trăim într-o societate a „realizării”, nu a „loisir-ului”, în care patologiile asociate oboselii (burn-out, depresie, epuizare) nu mai rezultă din constrîngeri exterioare, ci s-au internalizat în goana după perfecțiune, după performanță, devenind o societate a „exploatării voluntare a sinelui”.
Iar această „exploatare” a prins efectul bulgărelui de zăpadă care o ia la vale, devenind un soi de moștenire pe care o lăsăm și copiilor noștri.
„După cum vorbim despre antropomorfism, care atribuie animalelor însușiri umane, putem foarte bine vorbi azi despre megamorfism care atribuie copiilor însușiri de adult” – a declarat, pentru Le Point, Béatrice Millêtre, doctor în psihologie și autoarea cărții Burn-out des enfants. Et si on leur en demandait trop? (apărută la editura Payot, în 2017). „Astăzi, de la cele mai fragede vîrste, un copil nu mai are dreptul să se comporte ca un copil. Vrem să-l facem autonom, să-l responsabilizăm, să-l facem din leagăn, dacă s-ar putea, un literat sau un matematician de elită, să-i cerem cît mai repede să-și aleagă o carieră în viață și, dacă se poate, să aibă grijă să n-o greșească. Cîtă presiune! Unde s-a dus paranteza fermecată a copilăriei, cînd nu îți păsa de nimic altceva decît să faci niște năzbîtii și să visezi cu inocență?”
Rețelele de socializare online amplifică acest fenomen – susține, în același articol, și Aline Nativel Id Hammou, psiholog și autoarea lucrării La Charge mentale des enfants (Larousse, 2020) – pentru că promovează imagini ale familiilor „perfecte”, unde „capetele blonde se pretează cu ușurință la numeroasele activități imaginate de niște mame disponibile și hipercreative. Pe Instagram, comparațiile sînt teribile. Multe alte femei care nu au această disponibilitate încep să se simtă vinovate cînd văd copiii altora petrecînd zile întregi alcătuind ierbare, făcînd ceramică sau scriind povești, în timp ce copiii lor urlă de îndată ce le iei tabletele din mînă. Iar asta se adaugă presiunii sociale”.
O presiune socială care azi se traduce prin termenii unui perfecționism inoculat la toate nivelurile – de la profesional la personal. Promovarea imaginii exterioare a devenit cea mai importantă, în detrimentul construcției lăuntrice. Căci, într-o lume a conexiunilor rapide, contează foarte mult să avem un profil „bun”, iar în goana după clădirea acestui profil uităm să îngrijim structura de bază. Pentru că, nu-i așa, trebuie să ne ridicăm la înălțimea standardelor sociale.
Iar azi, „trebuie” a devenit verbul dominant: trebuie să ai succes, trebuie să fii informat, trebuie să fii implicat. Însă „trebuie” nu este un verb eliberator, relaxant, ci, din contra, un imperativ tradus de multe ori, înlăuntrul nostru, prin sentimente de angoasă, frustrare, anxietate – ingrediente numai bune pentru generarea unei continue stări de oboseală.
