Să facem aici doar ce putem, adică nu chiar totul
Iisus Hristos și-a prevenit discipolii: vor trăi pe pămînt sub persecuții, vor fi calomniați, se va minți împotriva lor, pentru a-l discredita pe Fiul lui Dumnezeu. Așa a fost, este și va fi, ca un fel de răspuns al „lumii” la mirabilul fapt al Adevărului făcut trup. Tocmai de aceea a primit Biserica (peregrină prin deșertul secular) numele de ecclesia militans. Aici, Biserica e luptătoare – cu păcatul, cu viciile omului căzut, cu limitele firii și ispitele demonului, care răcnește ca un leu în pustie, căutînd să înghită suflete. Acolo, la capătul drumului pămîntesc, se află Împărăția lui Dumnezeu, prefigurată înlăuntrul nostru, însă desăvîrșită abia în nesfîrșitul „veac” eshatologic. Oricine a studiat istoria creștinismului știe că amestecul dintre Biserică și Imperiu, capriciile tiranilor, scăderile morale sau abuzurile de putere ale clerului, idolatrizarea bogăției și compromisul politic au punctat cele două milenii de după Hristos, așa cum sfințenia, asceza, jertfa de sine, mărturisirea, lucrarea intelectuală înaltă (inspirată de Sfîntul Duh), ctitoria durabilă și elanul misionar au contrabalansat relele, transfigurînd ansamblul acestei colosale aventuri spirituale, care rămîne matricea civilizației noastre. Amintesc respectivele lumini și umbre pentru a arăta că anticlericalismul & creștinofobia noii stîngi progresiste din România euro-atlantică reprezintă un fenomen (o dată în plus mimetic) în care nu putem detecta ceva radical nou. În fond, abia trei decenii au trecut de cînd s-a prăbușit regimul bolșevic, definit prin materialism „dialectic” și ateism „științific”, pe baze doctrinare marxist-leniniste. Asistăm așadar la încă o expresie a confruntării dintre „nebunia” Crucii (și „scandalul” Învierii) negate de raționalismul individualist al nihilismului modern, care se disimulează acum într-o agendă a justiției sociale, egalitarismului și dogmatismului „politic corect”.
Așa cum comunismul își justifica teroarea prin promisiunea unei societăți fără clase și a unui iminent paradis terestru, noul progresism e și el ambalat în bune intenții greu de contestat ca atare, dacă n-ar musti de resentiment. Comunismul real a fost atît de strict încît nu permitea variațiuni pansexuale, indignări și condamnări „private” (care ar fi putut scăpa de sub controlul absolut), însă noul său chip cultural e prezumat liberal, generos, tolerant și hedonist, folosindu-se de o claviatură propagandistică cu mult mai seducătoare. Numai „etica” resentimentului e neschimbată. Biserica e de curînd acuzată că este un „stat în stat”. O structură alternativă, un spațiu de libertate inacceptabilă, o citadelă a rezistenței față de noua ordine obligatorie. Cînd teza ideologică de la care pornești e că trecutul trebuie abolit, pentru că împiedică viitorul societății perfect emancipate, e inevitabil să contești o instituție divino-umană, cu rădăcini și perspective supratemporale, tot așa cum e tentant să desfigurezi, iconoclast și caricatural, chipurile tradiției. E, altfel spus, riguros necesar să aspiri din nou către un stat omniprezent: statul-providență, care patronează sufocant viața și moartea supușilor săi.
Hannah Arendt scria că politizarea întregii vieți sociale rămîne principalul simptom care anunță dictatura. A-ți dori o Biserică mută, secularizată, supusă birocratic statului, în stilul despotismului rusesc, nu înseamnă a spori aria libertăților, ci a pleda pentru inexistența Cetății lui Dumnezeu, într-o cetate umană fără Dumnezeu. Așa cum remarca Dostoievski, dacă Dumnezeu nu există, totul e permis (inclusiv desființarea omului, așa cum s-a comis ea în vremea Holocaustului nazist și a Gulagului comunist). Totul! Nu putem ignora afinitatea semantică dintre acest cuvînt și declinările sale „totalitare”. Îmi revine în minte obsesivul îndemn repetat ad nauseam de Nicolae Ceaușescu: „Să facem totul, tovarăși!“.
Aș vrea să nu facem chiar totul și, în orice caz, nu aici și acum. Mi-aș dori să lăsăm în pace respirația Bisericii, care conlucrează cu statul pentru binele comun, dar nu e ținută să-i devină slugă, decît dacă – precum în utopia roșie – își denaturează vocația. Se cuvine să reamintesc, la finalul acestor notații, principiul creștin-democrației europene: o Biserică liberă, într-un stat liber. De îndată ce acest principiu e periclitat, nu mai putem vorbi nici despre creștinism, nici despre democrație.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
