Viaţă cu înlocuitori
Găzduiesc aici un text primit de la un cititor dilematic („Efectul de ecou“), în urma articolului meu de săptămîna trecută – „Lașitate” –, în care mă întrebam retoric de ce n-am plecat la timp din România. Textul m-a pus pe gînduri – acum mă întreb dacă chiar m-aș fi adaptat, de pildă, în Toronto, Canada. (A. P.)
România ceaușistă încetățenise, printre alte aberații, formula cafelei cu înlocuitori, un amestec de năut și orez prăjit, Nechezol, pe numele ei de alint. Într-o lume în care apartamentele de bloc țineau locul caselor, Dacia și Lăstunul automobilelor moderne, Quick Cola, Coca-Colei și „Eugenia“ biscuiților cu ciocolată, tînjeam cu disperare după raiul occidental, în care, credeam noi, „originalele” erau la îndemîna tuturor.
A venit și decembrie ʼ89. Mă așteptam ca toți acei oameni valoroși, asupriți de regimul comunist, de care ne tot vorbeau la Europa Liberă, să iasă în sfîrșit la rampă. Cruntă dezamăgire. România la care visam murise de mult. Am avut parte în schimb de „emanații” în loc de revoluționari, de „democrație originală” în loc de democrație și de statul pe loc sau temporizare de inspirație gorbaciovistă în loc de statul de drept.
Cu gîndul că nu trebuie să trec prin viața asta unică fără a accede și la acea lume ideală mult visată, am hotărît să emigrez în Canada, țara învestită în mitologia publică românească cu tot ceea ce țării mele natale îi lipsea: cinste, corectitudine, curățenie, bunăstare, respect și civilizație. Vecina gigantului american cu care se asemăna în privința tuturor acestor calități, fără însă violența și excesele acestuia. Mai pe gustul unuia ca mine, crescut la școala egalitarismului. Singura carte pe care am găsit-o atunci (1997) în librării se intitula Canada, o frontieră a speranței. Am trecut cu ușurință peste impresia de broșură turistică. Cum îmi spunea un prieten, Canada văzută dinspre România părea o Suedie de limba engleză și franceză (tot românul fiind francofon și filo-american...), un tărîm străbătut în lung și-n lat de sănii trase de cîini cu ochi albaștri (celebrii Husky).
Băiat de București cum sînt, mi-ar fi plăcut totuși New York-ul. Ce să faci însă dacă în Canada brațele erau mai deschise? În plus, aveam un prieten bun în Toronto, unde era de altfel și o numeroasă comunitate românească, în creștere sporită. Îndepărtam astfel spectrul existenței solitare într-un mare și străin oraș american. În locul României, am preferat „mica Românie”.
Primii ani în Canada au fost marcați de elanul inițial, de nevoia de a ne găsi slujbe decente și stabile, de încercarea de a ne regăsi pasiunile din țară și de întîlnirile cu comunitatea românească.
Toronto este cel mai mare oraș canadian, avînd în recuzită cea mai înaltă clădire din lume. Mi-am spus că poate înlocui onorabil New York-ul, mai bine zis Manhattan-ul la care n-am avut acces, chiar dacă aș fi cîștigat la loterie viza, nu însă și banii de chirie.
M-am înșelat. Din punct de vedere cultural, Toronto față de New York e ca Ploieștiul față de București. Pentru majoritatea compatrioților noștri asta nu e o problemă. Oricum veneau mai ales din micile și marile orașe de provincie, cu economiile prăbușite după Revoluție, sau din Berceni, Pantelimon sau alte zone similare.
Viața culturală bucureșteană, așa firavă cum era în anii ʼ90, exista cu adevărat: spectacolele de teatru la Bulandra și Green Hours, jazz în Lăptăria lui Enache și filme afară pe terasă, Cinemateca, cu toate lipsurile ei, concertele la Ateneu, festivalul de muzică contemporană, concertele la Sala Radio, tîrgurile de carte, librăria Humanitas din fundul curții și, mai tîrziu, teatrul Act, clubul Prometheus, galeria Noua, galeria CIAC, Dan Perjovschi și noul MNAC.
Sînt și în Toronto săli de teatru și un festival anual pentru debutanți în care piesele sînt selectate în urma unei trageri la sorți. Însă de la Ciulei, Buzoianu, Măniuțiu, Radu Afrim, Beatrice Bleonț sau Galgoțiu la spectacolele de teatru din Toronto distanța e cea care separă Naționalul de Căminul Cultural. Actorii sînt fără îndoială dăruiți; lipsesc însă transcendența, planul secund, misterul. Totul este „la vedere”, dramele cele mai puternice sînt la nivelul socialului sau poveștilor de iubiri ratate. Toronto nu are școală de teatru, e cel mult un teren de antrenament pentru saltul în off-Broadway sau în turnee prin lumea anglofonă.
Sînt și cluburi de jazz în Toronto unde cîntă alți tineri care își fac încălzirea; sînt și două festivaluri, la concurență, vara. Puținele vedete de calibru care apar cîntă în niște mega-corturi unor mulțimi înghesuite, unde emoția adevăratelor întîlniri are puține șanse să apară.
După unele statistici, sînt aproape 40.000 de români în Toronto, mulți veniți după 1990, majoritatea dintre ei făcînd parte din „intelectualitatea tehnică”, inginerească. Dintre cei necalculatoriști, mulți și-au înlocuit meseriile de bază cu cea de programator. Sînt și alții care n-au reușit să se reprofileze, nici n-au găsit slujbe pe meseriile lor, și sînt șoferi, cosmeticieni, faianțari etc. Cel mai puțin a contat pasiunea sau vocația fiecăruia. Piața, nestăpînirea la perfecție a limbii, lipsa de conexiuni îngustează enorm evantaiul meseriilor la care poate aspira emigrantul. Sînt extrem de puțini emigranți manageri, ziariști, politicieni, personalități publice.
Românii din Toronto nu se implică în general în politică, în activități civice, nu se duc la teatru, la concerte. Se întîlnesc acasă la unul și la altul (în noile lor case de prespan, toate arătînd la fel și toate în suburbiile orașului, împlinind astfel visul american al anilor ʼ50), mai fac cîte un grătar, merg în week-end la iarbă verde și duminica la biserică.
Din 1998, de cînd am ajuns, bisericile românești s-au înmulțit de la una la cinci. Nu este meritul spiritului religios, vizita la biserică e una dintre puținele supape pentru energia socială: se mai schimbă o vorbă cu amicii, se pot face alții noi sau poți reîntîlni foste cunoștințe, se mai află de vreun job sau de vreo grădiniță convenabilă. Mulți transformă nevoia în virtute și se descoperă credincioși fervenți.
Există deja și o presă românească în Toronto: săptămînalul Faptul divers, o compilație de articole și știri din țară, completate cu știri periodice din comunitate, majoritatea legate de sărbătorile religioase, cupele sportive și rubrica permanentă de sfaturi pentru potențialii cumpărători de case. Sau mensualul Observatorul cultural ce publică poezioarele unor amatori din diaspora, o pagină religioasă, glume cu Bulă, cuvinte încrucișate, biografia unor personalități românești și străine și istoricul orașelor patriei.
Audiovizualul a fost acaparat de dl R.D., un personaj băgăcios și tupeist care deține controlul asupra unicului program de radio și a programului TV de o jumătate de oră, săptămînal, pe Canalul 4. Printre altele, și chitarist de ocazie, dl D. e prezent cu o voce gravă și un spirit gol la toate evenimentele „culturale” ale comunității românești, majoritatea constînd, de fapt, în turnee ale unor formații din țară, la slujbele religioase sau ia interviuri la fel de lipsite de simțire și semnificație ca toate emisiunile sale. Cam o treime din spațiul de emisie e dedicat publicității magazinului lu’ Veta, de produse românești, sau a unor firme de tranzacții imobiliare și asigurări.
Există și un înlocuitor de teatru românesc în Toronto, în trei variante deja, înființate prin spargerea, din motive de bani și orgolii, a unui nucleu inițial de inimoși. Se pun în scenă Caragiale, Tudor Mușatescu, Sebastian, în montări clasice, non-provocatoare, ce fac, cu una-două reprezentații, săli pline de curioși avizi de ieșiri mondene.
Cîteodată, foarte rar, vin și trupe din țară. Criteriul unic al „impresarilor artistici” locali e succesul de casă garantat, așa că sînt puține șanse să sosească spectacole de calitate, cum a fost de pildă Regina Mamă. Am văzut însă și alte două piese scrise de o entuziastă admiratoare a dnei Tudorache, o doamnă medic stabilită în Germania – Hamburg, mai exact –, de unde, probabil, și puternica influență a teatrului scandinav în piesele domniei-sale. Și sînt atîtea spectacole bune, în și despre România actuală, despre care n-am auzit decît din ziare...
Elanul inițial s-a epuizat pe parcurs. A fost înlocuit, la rîndul lui, cu o justificată resemnare. Știrile din țară sînt departe de a trezi un larg entuziasm al reîntoarcerii. Sînt mulți care, chiar dacă ar vrea, nu mai au unde sau le e rușine să o facă. Ce-or să le zică, oare, Miticii?
Alexandru LEFTER
