Copil de București

Publicat în Dilema Veche nr. 915 din 21 – 27 octombrie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Îmi scrie Mirel Bănică, după ce în articolul anterior povestisem despre o fetiță din București aflată, în anii ʼ80, în vacanță pe la mînăstirile din nordul Moldovei: „Cît vă indiviam. Cît vă detestam, ce frică mi-era de voi, copii de București... pentru noi, cei de la «țară», erați de pe altă planetă!”. Îi voi răspunde aici, pentru că tema mi se pare interesantă.

Dragă Mirel, poate o să te mire faptul că niciodată nu am avut un sentiment de mîndrie că eram copil de București. Ba dimpotrivă, îmi creasem chiar un complex din cauza asta. Tu îmi spui că, atunci cînd întîlneai copii din București pe la olimpiadele școlare, făceau mișto de accentul celor din Moldova și își accentuau dicția impecabilă ca să se arate superiori, ei știau cum se vorbește corect. Eu, dimpotrivă, cînd ajungeam în Ardeal, la bunicii mei, preluam încă din gară accentul cîntat și foloseam în exces ioi! și no! ca să nu se simtă că n-aș fi de acolo sau ca să nu se prindă, Doamne ferește, careva că aș veni din Capitală. Clujenii ne numeau în derîdere „mitici”, asta se știe. Uite ce scriu în ultima mea carte despre vacanțele din perioada comunistă: „De obicei, toți oamenii pe care îi întîlnesc la Cluj mă întreabă despre viața din București, iar eu nu prea știu ce să le povestesc. E o viață ca oricare alta, nu mi se pare nimic special. Mă întreabă curioși despre bulevardele cele mari cum ar fi bulevardul Magheru, despre metrou sau despre cum arată Casa Scînteii, mă întreabă dacă i-am cunoscut pe actorii pe care ei îi văd în noaptea de Anul Nou la televizor. Dacă îi știu pe Dem. Rădulescu, pe Stela Popescu și pe Arșinel. Desigur că nu-i cunosc personal pe toți acești actori, și eu îi văd tot o dată pe an la televizor, așa că n-am cum să mint, iar cînd le spun asta celor de la Cluj, îi simt dezamăgiți, adică degeaba stau eu în București dacă nu mă întîlnesc cu Stela la Alimentara, la coada la unt. În același timp, îmi dau seama că Bucureștiul li se pare o lume foarte îndepărtată, poate chiar o altă planetă. După care toți zic că n-ar locui acolo nici să-i tai!”. Așadar, aici ajungem la un consens – într-adevăr, pe atunci, pentru mulți dintre locuitorii României, de la țară sau de la oraș, Bucureștiul era o altă planetă. Tu spui că, atunci cînd veneau în vacanță la bunici, în satul tău brăilean, copiii de București erau diferit îmbrăcați și aveau bomboane străine cumpărate de la shop pe care le împărțeau doar copiilor din tribul local cu care voiau să se împrietenească. Da, existau diferențe, însă în ambele sensuri. Mă ciondănesc cîteodată cu prietenul meu Iulian, care a copilărit la Rădăuți, în nordul Moldovei, cu privire la foametea din anii ʼ80. Eu îi povestesc despre cozile imense din București la toate alimentele esențiale, la care stăteai cîte o zi întreagă și puteai avea ghinonul să „nu prinzi nimic”, despre tocănițele cu parizer pe care le gătea mama și despre faptul că trebuia să ai pile și relații ca să pui mîna pe cîte un kilogram de carne, el susține că am visat, că nu a existat nici o foamete. La Rădăuți aveau de toate, laptele venea direct de la vaca vecinului, iar ouăle de la găinile din curte. Îmi spune că bunică-sa stătea rareori la cîte o coadă la magazin pentru „salamul de 44”, însă nimeni nu se dădea în vînt după salamul ăla, se putea trăi foarte bine și fără el. Pe de altă parte, copiii de acolo nu auziseră de șuncă de Praga, de salam de Sibiu și de alte alimente din astea „de boier”, iar banane au văzut pentru prima oară după 1990. Cîteodată am senzația că am trăit două copilării diferite, în același regim comunist. Îmi dau seama că Bucureștiul, în anii ʼ80, era un imens Circ al foamei, în vreme ce, în alte părți ale țării, oamenii trăiau mai bine, mîncau mai bine. Am trăit într-un oraș cu oameni hămesiți ca niște haite de cîini de pripas. Îmi mai spui că îți imaginai că toți acești copii de București erau mai bine educați, că aveau acces la cultură, îi vedeai prin filmele românești unde jucau roluri mici, neesențiale și ți se păreau falși, nenaturali, jucau de parcă ar fi recitat poezii patriotice, nu așa se vorbea în realitate. Dacă stau și mă gîndesc bine, într-adevăr Bucureștiul este singurul oraș mare unde nu există grai, nici accent, se vorbește limba literară și totuși această particularitate nu ține neapărat de o mai bună educație. Ține de o adaptare la o masă amorfă, lipsită de personalitate, de oameni veniți din toate colțurile țării care au fost nevoiți să-și uite graiurile, oltenismele, ardelenismele, ca să comunice mai eficient unii cu alții. Din păcate, Bucureștiul nu a fost un oraș care să mă cizeleze în vreun fel, n-am devenit un om mai cult datorită orașului (ci mai degrabă datorită cărților citite pe care le poți citi oriunde), cum se întîmplă cu Parisul sau New York-ul, așa că nici în ziua de azi nu am vreun sentiment de apartenență, deși cei din familia tatălui meu sînt bucureșteni de cel puțin două secole. De fapt, observ că cei mai mulți dintre amicii mei nici măcar nu sînt din București, sînt cei care au venit la facultate și au rămas. Iar aici apare un alt fenomen – „provincialii” sînt mult mai uniți între ei decît bucureștenii și au o tendință de a forma clanuri, în vreme ce bucureștenii cu ștate vechi și-au pierdut apartenența la trib sau pur și simplu nu-i mai interesează. Însă dacă un tip din Bîrlad, să zicem, lucrează în nu știu ce televiziune, să fii sigur că se va da peste cap și va reuși să-i angajeze acolo și pe vărul sau pe finul din Bîrlad. Am întîlnit de multe ori această situație – un patron al unei firme de construcții avea drept angajați jumătate din consătenii lui dintr-un sat amărît de pe lîngă Slatina, toți erau rude între ei. Cu alte cuvinte, dacă unul s-a ajuns în Capitală, nu-i uită niciodată pe oamenii lui sau locul de unde a plecat. Poate și din acest motiv în București întîlnești cele mai proaste metehne ale acestui popor – lenea, delăsarea, hoția și multe altele, în vreme ce calitățile, printre care omenia, rămîn undeva captive în comunitățile mici. Bucureșteanul are un aer superior? N-aș zice, cel puțin nu-l mai are din moment ce toți hipsterii fug la Cluj și se „aclimatizează” cît ai zice pește, de fapt eu cred că, în copilăria mea, am fost un hipster avant la lettre. Tendința bucureștenilor este de a fugi de București – la țară sau oriunde în altă parte –, în anii ʼ80 eram o țară închisă, acum raportarea oricum nu se mai face la București, ci la alte mari capitale. Un rol important îl are și descentralizarea culturală și e normal să fie așa. Cînd am locuit patru luni într-un orășel din Ardeal, n-am auzit nici măcar o dată vorbindu-se despre București, tot ce se întîmpla important din punct de vedere cultural sau administrativ se întîmpla la Cluj. Tinerii care voiau să evadeze din orașul mic se gîndeau tot la orașul mai mare din vecinătate sau plecau direct în străinătate. Mă tem că, atunci cînd se va termina în sfîrșit autostrada care va trece munții și va face legătura între nord și sud, aproape nimeni nu va mai avea nevoie de ea. În anii ʼ80, copiii de București erau obraznici, mai „cu tupeu”. Nu știu ce s-a întîmplat cu acest tupeu de București, însă acum cei care dau din coate ca să răzbată aici sînt tot copiii altor orașe sau copiii care au venit din localități mici care nu le ofereau nici o șansă. E, de fapt, o luptă pentru supraviețuire care se întîmplă în orice mare oraș, „veneticii” trebuie să reziste, să se remarce, să cîștige, conștienți că părinții lor au făcut sacrificii ca să-i țină la școală, să le plătească chiria primului apartament, să le trimită pachete cu mîncare pe tren. Și, în mod paradoxal, cei care nu s-au născut în București iubesc cel mai mult acest oraș, pentru că i-a acceptat, i-a înghițit așa cum balena uriașă înghite tot, iar în burta ei e cald și bine, se poate forma o comunitate. Da, ei chiar iubesc Bucureștiul, în vreme ce noi, cei care ne-am născut aici, îl urîm. Nu e cazul tău, dragă Mirel, știu că ai fugi cît mai departe, ca și mine, dar problema e complicată, sînt avantaje și dezavantaje, aici sînt profesori buni de matematică pentru copii – așa cum ai spus, aici sînt job-urile noastre, vom rămîne prizonieri în burta balenei la nesfîrșit.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Și dacă nu o să se termine?
Sperăm că celălalt ne va accepta cu toate bandajele noastre.
Zizi și neantul jpeg
Ploi
Eram, se poate spune, invincibilă cu armura asta de plastic: torentele și bulboanele nu mă puteau doborî.
E cool să postești jpeg
Noile adicții ale adolescenților
Sînt aceste nevoi satisfăcute prin adicții? Doar temporar, însă efectele sînt copleșitoare.
p 20 Breugel, Ispitirea Sfintului Anton (detaliu) jpg
Literatură și experiență mistică
Cuvîntul poetic asigura această trecere din „mediul exterior” în „mediul interior”.
foto BTC DV bis jpeg
De ce blîndețea?
E aici ceva din alchimia virtuții la fel de veche ca natura umană.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe lîngă ofertele de serviciu, la mica publicitate apar uneori (ca în ziarul Libertatea de vineri, 24 martie 2023) și oferte matrimoniale: „DOMN București doresc doamnă 70 ani pt. a îi oferi feeria vieții“. De nerefuzat. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Iubirea e testul pentru curaj
Cîteodată, îți dorești atît de mult unele lucruri încît, atunci cînd apar în viața ta, te temi că le-ai inventat chiar tu – credibil, pînă la ultimul detaliu.
Zizi și neantul jpeg
Stradale
Uneori, mai ales cînd e frumos afară, strada e pur și simplu bucurie. Te plimbi și te bucuri, fără să ai vreun motiv anume. Sau avîndu-le, de fapt, pe toate.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce șanse are copilul ăsta?
Probabil că vecina mea deduce doar că ne certăm și e îngrijorată din cauza asta.
E cool să postești jpeg
Simțire fără rațiune
„Azi, rețelele de socializare au impus emoția, în detrimentul rațiunii”
p 20 Minastirea Sfintul Mihail, Kiev WC jpg
Diferite diversităţi religioase
Întîlnirea religiilor cere, chiar mai intens decît politicul, cunoaşterea interlocutorului: cel din faţa ta şi Cel de deasupra tuturor.
Theodor Pallady jpeg
Religia în școală, o veche poveste
După mine, neîncrederea în autorități (partide politice, instituții publice, lideri) s-a transferat și în tabăra seculariștilor anticlericali.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
L-am rugat pe Siri (aplicația cu funcție de „asistent personal”) să-mi spună istoria controversatei aplicații TikTok.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Vreau să mai verific o dată
Încerc să îmi spun, cînd nu dorm de grija tuturor lucrurilor care ar putea merge prost, că este doar o încercare a minții, care vede pericole peste tot, de a mă proteja.
Zizi și neantul jpeg
Parcul Tineretului
Așa am început să ne apropriem teritoriul parcului, colțișor cu colțișor și tufiș cu tufiș, și să nu ne mai temem de el.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Am vrut să scriu
despre sărăcie, dar am scris despre cîrciumi și despre hipsteri
Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.
p 20 jpg
Sărăcia lucrurilor. Despre felul de a vedea al celor simpli
Cei simpli se află în posesia unui adevăr pe care îl știu și copiii încredințați de ocrotirea părintească: aceea că lumea, în absența lui Dumnezeu, este prea fragilă pentru a putea exista.
E cool să postești jpeg
Violența contra profesorilor
„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.
foto BTC DV bis jpeg
Latina la bacalaureat
Se poate începe cu pasul just și minimal al reintroducerii latinei ca materie de bacalaureat.
p 24 S  Voinescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cîndva în anii ’70, Coreea de Nord a făcut o comandă de o mie de mașini Volvo, pe care nu le-a plătit nici pînă azi. La fiecare șase luni, suedezii le reamintesc să facă plata.
Zizi și neantul jpeg
Mame și mama
Nu mi-a plăcut niciodată prea mult ziua de 8 Martie.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce film revedem astăzi?
Revizionările ne oferă confort emo­țio­nal, ne dau un sentiment de control asupra vieților noastre și ne conectează cu tre­cutul.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Scriitorul – o specie sălbatică
Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!
p 20 WC jpg
Nimbul după Bizanţ
Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.

Adevarul.ro

image
Femeia fatală a anilor '70: „M-am săturat să mă culc în fiecare seară cu alt bărbat!“ VIDEO
Talentată și frumoasă, Vasilica Tastaman, femeia fatală a anilor '70, a atras cu mare ușurință spectatorii în sălile de spectacole și bărbații în viața ei. Este una dintre marile actrițe pe care le-a avut România. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la decesul artistei.
image
Céline Dion la 55 de ani. Ce i-ar fi declanșat boala nemiloasă: „I-au dispărut cei doi stâlpi și s-a prăbușit“
Cântăreaţa de origine canadiană, Céline Dion, este una dintre cele mai de succes interprete din istoria muzicii pop. În cei peste 35 de ani de carieră a vândut peste 250 de milioane de albume. S-a căsătorit cu impresarul ei cu care are trei copii și alături de care a rămas până finalul vieții lui.
image
Alimentul care ar răspândi cancerul în tot corpul: „Are ceva în el care îl face un catalizator puternic“
Autorii studiului sunt de părere că acest lucru ar putea fi combătut prin medicamente sau diete speciale. Însă, pentru asta studiile clinice ar trebui să treacă la subiecți umani.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.