Steinhardt, adorabil și exemplar

Integrala Steinhardt – publicată la Editura Polirom în conlucrare cu Mînăstirea Rohia – e practic încheiată prin tomurile dedicate Corespondenței. Primul (cu numărul 20 din serie) e proaspăt apărut, sub îngrijirea critică datorată lui George Ardeleanu și reperele bibliografice fixate de Virgil Bulat. Poate că – exceptîndu-i pe „fanii” absoluți și pe istoricii literari – nu chiar toate volumele proiectului merită parcurse atent, însă Corespondența mi se pare inconturnabilă, pentru că e prin natura ei dialogică, deci implicit „creștinească” și definitorie pentru arhitectura intimă a scriitorului, atît prin confesiunea asumată (în relația sinceră cu destinatarii scrisorilor), cît și prin uluitoarea ei dezinvoltură (deși atît Steinhardt, cît și interlocutorii lui „politic incorecți” se știau sub lupa Securității). De fapt, toți cei care am apucat să scriem epistole în comunismul terminal ne amintim cum depășeam ispita autocenzurii: fiind fără opreliști sofisticați (adică bănuind, cu temei, că securiștii puși să „intercepteze” au plafonul mental jos) sau simulînd un soi de euforie (a cărților, a iubirilor și chiar a micilor trăiri cotidiene) pentru a-i dovedi lui Argus că nu găsește în text un anticomunism caracterizat: ne făceam că putem fi fericiți (din motive extrasistemice), dovedindu-ne astfel marginalitatea eterică, tipic „intelectuală”, și un soi de umilă „acomodare” la contextul barbar al tiraniei marxist-leniniste.

Volumul 20 cuprinde circa 1.200 de scrisori, ilustrate și cărți poștale (inclusiv 150 confiscate de Securitate) și acoperă grosul existenței creative a criticului și eseistului, apoi a monahului N. Steinhardt, între 1935 și 1989. E legitimă satisfacția de a vedea că ele s-au păstrat, cu siguranță și pentru că destinatarii misivelor erau conștienți de valoarea lor umană, culturală, mărturisitoare și sentimentală. Autorul s-a mișcat mereu – înainte și după anii detenției – în „lumea bună” a elitei bucureștene, păstrînd contactul și cu membrii săi exilați. Era un mediu îngust, elevat, nescutit de meschinării și rivalități banal-omenești, dar încă animat de ethos-ul convergent al „misiei” creative, în circumstanțe istorice mereu ingrate (de la înscăunarea dictaturilor de dreapta pînă la național-comunismul ceaușist). Editorii au ales să publice textele după destinatari și cronologic, acumulînd „capitolele” unei combustii comunicaționale policrom coerente, la modul epic.

Descoperim un N. Steinhardt renăscut prin Botez, convertit de la mondenitate la spiritualitate, dornic să primească exemplare din opera prietenilor sau noutăți editoriale apusene, gata să se „apuce” de greacă veche (în compania dicționarului lui Bailly), eliberat de farafastîcuri și fandoseli, dar nu și de plăcerea (oarecum balcanică) a frazei suculente, presărată cu aluzii livrești, simboluri și volute sibilinice. Un om care asumă retoric topica smereniei, pentru a obține căldură, simpatie, solidaritate și puțin sprijin, un ins pentru care paulina descoperire a persoanei lui Iisus Hristos nu e însă, niciodată, un eveniment „cerebral”, de tablou scolastic și poză ezoterică. E mai curînd stare de grație, sursă de seninătate, echilibru, armonie, surîs încrezător, iertare, împăcare cu lucrurile și datele condiției umane, precum și elan spre cele de sus, nevăzute, iradiante și captivante prin paradoxala lor căldură distantă. Renașterea baptismală – descrisă cu o genială finețe introspectivă – reprezintă centrul nevăzut al tuturor epistolelor și devine „misionară” tocmai prin firescul ei transfigurat, subînțeles, scutit de crispări predicatoriale și postúri demonstrative. Și tot ea alimentează credința învierii. Dacă renaști în trup, aici și acum, de ce n-ai învia spiritual, atunci și acolo? E parcursul rotund pe care „monahul de la Rohia” îl străbate cu inimă iubitoare, ori de cîte ori (re)intră în contact cu prietenii săi, dintre care nu lipsesc oameni de talia unor Virgil Nemoianu, Alexandru Ciorănescu, Ion Negoițescu, Virgil Ierunca, Vladimir Streinu, Monica Pillat, Toma Pavel, Nicolae Manolescu, Pr. Benedict Ghiuș, Geo Bogza și Sergiu Al-George, adică – simplu spus – cam tot ce avea mai de soi Republica Literelor pe vremea sucită și tragică a Republicii Socialiste România. Bucurați-vă de acest filon aurifer, meditînd (fără exces de melancolie) la motivele actualității sale.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.