Haine din alte vremi

Publicat în Dilema Veche nr. 923 din 16 – 22 decembrie 2021
Zizi și neantul jpeg

Agendele au rămas, mult timp, darurile din perioada comunistă. Spre sfîrșit de ani ’80, au rămas printre puținele obiecte disponibile, aș zice. Obiectele la care aveai acces se împuținau văzînd cu ochii.

Într-adevăr, putem vorbi, în anii ʼ80 din România comunistă, de un soi de hipoconsum, subconsum. Era opusul societății de hiperconsum la care am ajuns prin anii 2000. Pe scurt, nu găseai nici strictul necesar. Era penurie în toate cele. Sau, dacă găseai, găseai cu pile și relații la lucrătorii comerciali. Care deveniseră exagerat de puternici, tăiau, spînzurau și se îmbogățeau. Deveniseră chiar un fel de castă. Trăiam exact reversul poveștii cu „clientul nostru, stăpînul nostru”. Era „vînzătorul nostru, stăpînul nostru”. Ne deprinseserăm chiar să avem un fel de atitudine subconștient umilă, penibilă, față de lucrătorii din comerț: depindeam, într-o destul de mare măsură, de ei. Nu puteam supraviețui fără mîncarea lor, nu ne puteam acoperi trupul fără hainele pe care le comercializau. Ca să nu mai vorbim de alte „plăceri”, despre care azi știm că sînt „necesități”, precum produsele cosmetice, de pildă.

Chiar îmi aduc aminte cît de greu era să-ți cumperi haine. Să găsești unele mai acătării, care să-ți și vină. Norocul meu era că aveam o nașă în Germania care-mi trimitea pachete, căci altfel mă îndoiesc că aș fi purtat vreodată blugi și fuste de blugi, visul mai oricărui adolescent din vremea aceea. Mama avea talent la Public Relations, interacționa ușor cu vînzătorii de orice, știa cum să-i ia și cum să negocieze cu ei, și material, și emoțional. (Am mai scris despre asta, despre cum trebuia să stabilești și o relație de aparentă apropiere cu furnizorii, ca să poți supraviețui. Aveai, n-aveai chef, erai „prieten” cu ei.) Datorită talentului ăstuia al ei, din cînd în cînd aveam privilegiul să mă duc la magazine gen „Eva“ și să probez paltoane, pardesie, rochii puse deoparte de vînzătoarele „prietene”.

Țin minte clar cum ni se dădeau la propriu pe sub mînă și intram cu ele, mai pe față, mai pe șest, în cabina de probă. Mi-era mereu jenă să spun că nu-mi place sau că nu-mi vine respectivul obiect vestimentar, cînd știam că era rodul unui asemenea efort colectiv al atîtor persoane preocupate de înfățișarea mea, de feminitatea mea. Poate, dacă aș fi trăit într-o altfel de lume, mai normală, mi-aș fi ales singură cu totul alt tip de haine. Dar așa acceptam hainele alea, eram recunoscătoare pentru ele, chiar dacă unele erau prea cuconești, de un anumit tip de eleganță care nu mi-era proprie. Uneori se întîmpla să fie chiar prea strîmte, dar nu era timp de mofturi pentru o mînecă, acolo, sau o infinitezimală lipsă de confort. Spuneam, în general, dacă nu era ceva dezastruos, că-mi vin și le și luam. Nu se putea aștepta, timpul era limitat: nu erai hotărît, venea altul și ți le ridica.

Apoi ieșeam îmbrăcată cu respectivul obiect vestimentar pe stradă, fie că era vorba de o rochie de vară alb cu galben, fie de un palton de stofă maroniu. Ieșeam, în ciuda neconcordanței de gusturi, cu o oarecare mîndrie: pusesem mîna, deși nu prin propriile-mi merite, dar totuși, pe o pradă însemnată. Mă făleam, într-un fel ușor stînjenit, cu noile mele pene. Și, cînd mi-era lumea mai dragă, deodată îmi tăia calea cineva, o doamnă sau o domnișoară purtînd aceeași piesă vestimentară. Clar nu eram unică, poate că și ea performase același ritual.

Tocmai de aceea preferam hainele din casă. Căci da, exista un sistem de reciclare a hainelor în familie. Avînd în vedere că nu găseai ce-ți trebuie, moda și meandrele ei nu mai puteau constitui obstacole. Așa că rochiile, fustele, pantalonii, tunicile ori bluzele din anii mai de tinerețe ai mamei mele, care azi s-ar numi vintage, erau atunci pur și simplu comori. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ele. Nu numai că nu aș fi avut cu ce să par un simulacru de divă la petrecerile cu colegii de școală (unde nimeni nu mai avea rochii ca mine), dar nici în viața de toate zilele nu aș fi găsit ceva în care să mă simt confortabil, ba chiar mai mult de atît, în care să mă simt eu însămi. Haine în care să mă pot pierde și ascunde liniștită de mulțimile nu neapărat dezlănțuite. Haine în care să mă pot gîndi la ale mele și să-mi pot imagina lucruri fără ca exteriorul să mă apese.

O asemenea piesă vestimentară a fost paltonul negru, un pic cam larg, nu chiar precum cel al copilului din „Iarna pe uliță”, dar nici departe. Cu o formă ușor incertă, pe talie, dar nu prea, cu nasturi care se închideau imperfect. Dintr-o stofă, însă, impecabilă, chiar dacă tocită, cu timpul. Am iubit paltonul ăsta și m-am tîrît cu el prin zoaiele și zloata iernilor Bucureștiului optzecist, spre școală și meditații. M-am simțit apărată în el, a fost mai  mult decît un palton, a fost o pavăză și un partener, păstrînd proporțiile, desigur.

Acesta a fost doar un exemplu din seria de haine care nu mi se potriveau doar pe trup, ci-i spuneau ceva și sufletului meu. Haine cu povești. Vor urma și altele.

Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.
O lume a poveștilor jpeg
O lume a poveștilor
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
André Scrima: Ziua una şi a opta jpeg
André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Theodor Pallady jpeg
Un Sisif în robă franciscană
Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Zizi și neantul jpeg
Iarbă verde și obligativități
Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Care ar fi playlist-ul ce v-ar alunga pe dumneavoastră de la o demonstrație?
Blocul, strada, etajul și apartamentul jpeg
Blocul, strada, etajul și apartamentul
În locul garajului a apărut un parc, la fel de lipsit de imaginație din punct de vedere urban ca și lamele de blocuri din spatele unității militare, dar care, cu zonele sale verzi, evoca peluza spălătoriei de steaguri.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce caută americanul în Europa?
Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.