Societate

Zăpada a devenit un fel de rara avis, o mitologie pe care o reactualizăm prin povești și poze vechi.

Nu-mi aduc aminte de nici un moment în care, în cei 16 ani pe care i-am petrecut împreună, să nu-și fi făcut timp pentru mine.

Noi aveam niște probe clare – de viteză, de rezistență, plus săritura în lungime pe asfalt, căci groapă cu nisip nu aveam.

Răul își exercită capacitatea disolutivă şi induce sentimentul epuizant al imposibilității ieșirii din criză.

Văd mașina de gunoi cum varsă containerele în aceeași remorcă, amestecînd totul într-o pastă care merge la groapa ecologică.

Păhăruț amesteca în recipientele lui, era ceva vrăjitoresc acolo, sucul părea să fiarbă, deși era rece ca gheața.

Credinţa îi dă vectorul, tensiunea verticală; cunoaşterea îi dă pofta şi priceperea traseului.

Autoarea ne plimbă prin cele șapte cetăți unde – sub conducerea unor monarhi luminați, în rare vremuri de pace, stabilitate politică, prosperitate economică, rafinament intelectual și toleranță religioasă – au înflorit artele și științele.

Cărțile te puteau proteja de exteriorul intruziv și manipulator.

Există și o tristețe a sărbătorilor, o melancolie a lor, de care ne dăm seama, mereu, mai curînd după ce le trece efervescența.

Mi se părea că oamenii ăștia parcă nu trăiesc în lumea noastră, parcă văd numai cifre, ecuații, formule pe care să le înșire pe-o tablă.

Bunătatea este o operă de restaurare a altuia folosind ca materie primă substanța propriei vieți.

Denis de Rougemont a oferit una dintre cele mai subtile și plauzibile demascări moderne ale răului din viețile oamenilor și din istoria ai cărei singuri făuritori își imaginează că sînt.

Sculptura lui Boccioni nu are aripi, dar capturează aerul care i se opune, îl preia și îl deviază în faldurile și pliurile sale, iar aerul îl modelează, dîndu-i o formă unică în oricare moment consecutiv al percepției.

Probabil că așa au arătat toate cabanele de odinioară – adăposturi fără pretenții, în sălbăticie, cu un strict necesar pentru drumețul ostenit.

Din cauza metodelor barbare de a săpa, rețeaua subterană a pădurilor este definitiv compromisă, iar trufele au început să dispară.

Omul angajat în credinţă n-ar putea oare să aibă „ureche bună” şi pentru alte glasuri religioase care, cu limpezime şi ardenţă, invocă pe Cel transcendent ca pe un intim?

Convertit la Ortodoxie, după o tinerețe atee, Clément s-a cufundat în universul biblic și patristic, de unde a extras temele și argumentele unei apologetici creștine contemporane.

Cred că de atunci am învățat nu doar să fiu un fan al culturii populare, ci și un spectator critic al acesteia.

În vacanțele de iarnă de la bunicii mei de la Cluj, Crăciunul începea să se simtă atunci cînd se făceau prăjiturile.

„Eu nu cred în lamentarea cum că nu există dramaturgie românească – nu există pentru că nu montăm și din cauza asta sînt texte valoroase care rămîn în sertare.”

Mărturii timpurii atestă că peștera din Betleem era cunoscută și că Nașterea ajunge treptat, alături de Botez, o sărbătoare teofanică.

Globurile astea simple, la prima vedere, de sticlă, nu erau lipsite de poezie: aveau o oarecare fragilitate, delicatețe.

Boccioni ridică miza în numele tuturor futuriştilor, lansînd formula potrivit căreia „mişcarea absolută + mişcarea relativă = dinamism”.

În România, anii ʼ90 au fost nu doar anii marilor „afaceri”, ai tunurilor și ai celor îmbogățiți peste noapte, dar și anii marcați de sărăcie ai micilor țepe.

Toți se fac că respectă regulile, dar nimeni nu o face, de vreme ce regulile însele se prefac că sînt reguli.

Cuvîntul divin îşi rosteşte cuvîntul transcendent cu glas uman.

Autorul s-a mișcat mereu – înainte și după anii detenției – în „lumea bună” a elitei bucureștene, păstrînd contactul și cu membrii săi exilați.

Mama avea talent la Public Relations, interacționa ușor cu vînzătorii de orice, știa cum să-i ia și cum să negocieze cu ei, și material, și emoțional.

Pe vremea lui Ceaușescu se vorbea la televizor despre „Luna cadourilor“, din cîte îmi amintesc.

Un copil nu știe cum treacă peste un eșec, cum să-l „administreze” și ce să învețe dintr-o astfel de experiență.

Ca și convertirea lui Steinhardt, epistolarul său vorbește despre bucurie și despre minunea prieteniei, despre curaj, libertate și, mai ales, despre Hristos.

„Uitați-vă în jur și identificați rapid un om pe care îl respectați. Măcar un singur om de bun-simț.”

Petre Țuțea spunea că „întreg peisajul speciei om culminează în cimitir” și, într-adevăr, cimitirele vorbesc despre destinul omului.

Nu puteai arunca pur și simplu ceva, pentru că în spatele obiectului respectiv era, pe de o parte, așa cum spuneam, efortul celui care îl făurise și, pe de alta, al celui care îl dăruise.

Cum să iubești o țară în care te simți în permanență ultimul om, în care simți că statul își bate joc de tine?

Dacă un grup de persoane vorbește greșit gramatical, nu înseamnă că trebuie să transformăm greșeala în normă.

„Duhul ne-a luminat ca să ne dăm seama că muzeul trebuia deschis cu orice preţ.“