Slavomir și iubirea necondiționată
Sînt puțini oameni pe lumea asta care te iubesc necondiționat. Cei mai mulți dintre ei sînt membrii familiei. Aproape numai lor poți să le spui tot ce-ți trece prin cap, ei sînt cam singurii care te ascultă fără să te judece, care au infinită răbdare cu aiurelile tale. Aproape doar ei se pun non-stop la dispoziția ta, ușa lor, concretă sau metaforică, e mereu deschisă pentru tine. Și, mult mai important de atît, inima lor.
Cînd îi ai, ți se pare de la sine-nțeles. Îi tratezi ca și cum ar fi pe lume pentru tine, ca și cum rostul lor ar fi fericirea ta. Nu te ții de cuvînt cu ei, căci doar îți permiți, e-n familie, le ceri diverse lucruri fiindcă ți se pare că, deși tu nu mai ești chiar mic, în raport cu ei ești mereu copil. Și, mai grav, nu-ți dai seama că le au și ei pe ale lor. Că sînt oameni ca și tine, cu probleme sentimentale și metafizice, să le zicem. Că, pe lîngă cele de sănătate și financiare, cam singurele pe care le luăm în calcul atunci cînd avem de-a face cu membrii mai în vîrstă ai familiei, au și ei, la fel ca tine, frici, angoase, depresii, singurătăți, sentimente, pofte. Își caută rostul și sensul și se-ntreabă cum pot supraviețui, dacă mai pot supraviețui. Își fac planuri și au ambiții, vor să cunoască și să se bucure. Vîrsta nu e decît prejudecata noastră în ce-i privește.
Cel dintîi de pe listă e tatăl meu, Slavomir. Nu-mi aduc aminte de nici un moment în care, în cei 16 ani pe care i-am petrecut împreună, să nu-și fi făcut timp pentru mine. Nu doar că mă tolera la masa lui de lucru, unde desenam de zor și, mai tîrziu, scriam. Dar avea întotdeauna răgaz pentru mine. Nu-mi amintesc să mă fi repezit sau să mă fi refuzat vreodată. Nici vreun moment în care să nu fi avut răbdare cu mine și să nu mă fi ascultat necondiționat. Chiar și atunci cînd aveam 13-14 ani și vorbeam despre băieți, și, de cele mai multe ori, puneam întrebări stupide, de-a dreptul ridicole. Dar Slavomir îmi deslușea chiar și tainele inimii adolescentine cu răbdare îngerească. Îmi asculta poveștile lecturilor, îmi completa lipsa de curiozitate cu informații din cărți de popularizare a științei, pe care n-aveam destulă răbdare să le citesc singură. Mă învăța cum să spăl fructele și vasele. Dar și cum să nu le fac altora ceea ce mie nu-mi place. Cum să nu mint, să spun dacă ceva mă nemulțumește, să mă revolt împotriva nedreptăților și să respect munca altora: asta era, de altfel, și rațiunea pentru care Slavomir nu arunca aproape nimic. Fiecare obiect, oricît de neînsemnat, reprezenta efortul cuiva și trebuia tratat cu grijă: dacă se strica, îl reparai. Lumea era un uriaș atelier al lui Geppetto. Mă învăța cum să-i accept pe cei altfel, pe cei care nu respectau normele uneori stupide. Cum să nu fac diferențe nelalocul lor. Cum să-mi îndeplinesc obligațiile, dar și cum să nu mă las păcălită de convenții și de aparențe.
Știam puțin sau nimic despre cum era Slavomir în viața lui, în raport cu alții în afara mea. Pentru mine, copil egoist și învățat cu preabinele, Slavomir era „al meu”. Nu mă gîndeam aproape niciodată cum era el de fapt, în relație cu el însuși ori cu alții. Știam cîteva lucruri din biografia lui și cam atît, care aduceau mai mult cu biografia unui supererou, de tip Spiderman ori Batman, decît cu cea unui om adevărat. Știam, de pildă, că-i murise mama cînd avea 6 ani și că fusese crescut de bunici și de un unchi fabulos, pe nume Joe, întors din America. Sigur, eram impresionată de poveste. Așa cum eram impresionată și de faptul că trecuse Dunărea înot din Serbia (pe atunci Iugoslavia). Dar pe toate astea le luam cumva cu detașare, parcă nu mă raportam la el cu aceeași empatie cu care mă raportam la prietenii mei copii. Părinții erau priviți ca niște personaje care, sigur, aveau anumite caracteristici, dar rolul lor principal era să aibă grijă de noi. Luam chestia asta ca pe ceva de la sine înțeles.
Tîrziu de tot am aflat, de pildă, că Slavomir a mai avut și alte iubiri, înainte de mama. Că era, culmea, om și se enerva și el, și a avut chiar cîteva episoade memorabile în care și-a pierdut cumpătul. Că nu era croit pentru afaceri, că era ușor de înșelat și chiar fusese păcălit o dată, cel puțin, semnificativ. Că unii puteau chiar să nu-l placă, ceea ce mie mi se părea nu doar inacceptabil, ci de-a dreptul imposibil.
Singurul lucru pe care l-am constatat, în timp, cu propriii-mi ochi care, treptat, n-au mai fost chiar de copil, a fost, de fapt, cel mai grav: și anume că Slavomir începuse să se deterioreze fizic, așa cum am mai povestit. Iar gravitatea acestei constatări a venit de undeva de dincolo de egoismul meu infantil, a străpuns straturile de fericire cotidiană și de „ușurătate a ființei”. Iubirea lui necondiționată pentru mine a rămas intactă, pînă la sfîrșitul lui prematur. Dar i s-a adăugat conștiința mea, difuză, dar dureroasă, a efemerității acesteia. Care a făcut-o cu atît mai prețioasă.
