O voce potrivită pentru „polul plus”
Anul trecut, Editura Spandugino a adăugat aleselor ei publicaţii un proiect deosebit. E vorba despre seria de autor Teodor Baconschi, din care au apărut deja două volume, din cele cinci programate: Scrieri 1 (Puterea schismei. Turn înclinat), Scrieri 2 (Iacob şi îngerul. Ispita binelui). Ca de obicei, formula de editare face plăcere prin eleganţa ei. În acest caz, ea are găteala cărţilor de colecţie: cotor în cusătură cu capitalband perlat, pagină fină, luminoasă, copertă cartonată, grafică sobră. Editurile de calitate dau, pentru autori şi titluri aparte, asemenea variante; prin ele, cartea recuperează calitatea de obiect preţios, iar cititorul recuperează ceva din ceremonia amenă a actului lecturii consistente.
Volumele cuprinse în serie au fost deja publicate de-a lungul anilor la diferite edituri (Anastasia, Curtea Veche, Humanitas). Avea oare rost să fie reluate sub albele coperte ale unei editări unitare? Cred că da. Publicul are astfel acces la întregul unei reflecţii şi al unei scriituri, care, amîndouă, îşi arată astfel mai bine deosebita omogenitate, consecvenţa, bogata coeziune. De-a lungul celor treizeci şi mai bine de ani de prezenţă publică, reflecţia lui Teodor Baconschi are o evidentă, singulară unitate care se dezvoltă, ca dintr-un centru, pe însemnat de numeroase dimensiuni.
Scriitura lui are, de asemenea, o croială aparte. E departe de colocvialitatea căutată, de jocul săltăreţ, agitat, deliberat dezinvolt al discursului la modă. Fraza, elaborată, are mereu aceeaşi amplă şi ceremonioasă tonalitate, o civilitate cu ecouri de Ancien Régime. Ea face asociaţii largi şi trimiteri subtile, îmbină cu un savant firesc date biblice şi patristice, repere ale culturii înalte, pigmentul unor termeni din vocabularul tehnologic ca mod de a puncta diagnosticul pentru feţele postmodernităţii. Păstrîndu-şi sunetul specific, ea poate vorbi potrivit despre multele chipuri şi trepte ale realului: de la cotidianul religios la evenimentul diplomatic ori problemele Bisericii, la mutaţiile postmodernităţii, geopolitică, starea (ori confuzia ori îndatoririle) societăţii româneşti de astăzi şi pînă la deliciile culturii, teme spirituale şi teologale înălţimi.
Trăim într-o atmosferă de neaşezare, de fragmentări conflictuale, de dizarmonii latente ori exasperate. Nu e puţin lucru să ai în faţă expresia unei nedezminţite coerenţe, a unei priviri treze, fin analitice, curajoase critic, care se poartă asupra realului accidentat al zilelor noastre păstrînd mereu reperul vertical al Logosului întrupat. Nu e deloc neînsemnat să asişti la un punct de vedere capabil să judece, cu realism savant şi empatie, lucrurile din „polul plus”.
De formaţie teolog creştin răsăritean, cu doctorat preţuit în antropologie religioasă la Sorbona, Teodor Baconschi dă un izbutit exemplu de joncţiune între datele ştiinţei spirituale şi demersul ştiinţelor umane, între devotamentul faţă de revelaţia christică şi analitica solidă a fenomenului religios. Există o „funcţie critică a credinţei” (Părintele André Scrima a ţinut un curs academic asupra temei); ea discerne ceea ce e aspect religios exterior, limitativ, eventual parazitant, sclerozat de ceea ce e dinamică a intimităţii cu adevărul dumnezeiesc. Există, pe de altă parte, demersul critic (în sensul reflecţiei lucide, aplicate, documentate, nu al suspiciunii de principiu) propriu ştiinţelor omului. Teodor Baconschi îmbină cele două atitudini critice cu deosebit talent: prima e asistată, în ceea ce îl priveşte, de buna posesiune a celei de a doua. Privirea cercetătorului îl ajută să discearnă cu calm reflexiv, cu o disciplinată acuitate elanurile şi anamofozele religiosului, îi dă lărgimea de vederi şi perseverenţa necesare unei „vînători a sensului” care se desfăşoară într-un teritoriu cu verticală infinită.
Diplomat distins (ambasador pe lîngă Sfîntul Scaun, calitate în care a organizat vizita Papei Ioan-Paul al II-lea la Bucureşti, apoi în Portugalia şi în Franţa, ministru de Externe în deceniul trecut), Teodor Baconschi e totodată un publicist perseverent, o voce îndrăzneaţă, liberă. Departe de încadrări convenţionale, el e mereu atent la mişcările şi disfuncţiile actualităţii, precis în criticile lui, echilibrat în judecăţi, capabil să cumpănească între diferite aspecte şi puncte de vedere. Necomplezent în diagnostic, el refuză totodată catastrofismul sterilizant, indică ţinte, schiţează proiecte pentru societate şi Biserică, păstrează speranţa redresării în lumina unei speranţe de alt ordin. Face astfel dovada unei duble angajări concordante: faţă de creştinismul răsăritean şi faţă de destinul comunităţii mari, româneşti şi europene.
Pe scurt, el e o izbutită prezenţă de intelectual credincios. Nu spun de intelectual şi credincios, ca şi cum cele două dimensiuni ar trebui, întrucîtva silit, să intre în combinaţie. Printre cîţiva, prea puţini încă în spaţiul românesc, el trăieşte potrivit credinţei şi potrivit gîndirii, ca două dimensiuni firesc cooperante, amîndouă vii, tonice, dinamice. În discursul lui, gustul Cuvîntului şi savorile culturii îşi regăsesc afinităţile, comuna rădăcină. E o voce foarte potrivită pentru pagina religioasă a revistei prezidate şi astăzi, în spiritul ei, de Andrei Pleşu. (Textele publicate în această pagină dau, de altfel, o contribuţie consistentă în volumele apărute.)
Încă o dată, ceea ce face profilul aparte al lui Teodor Baconschi este firescul, talentul, inteligenţa cu care dă expresie – trăită şi scrisă – unei mulţimi de dimensiuni convergente. A căuta centrul convergenţei lor, a se situa acolo e, pentru el, o exigenţă de prim ordin. O spune el însuşi în „Cuvîntul premergător” la Turn înclinat: îmi permit „să susţin că poţi fi deopotrivă european şi ortodox, adept al raţiunii şi credincios, conservator şi ecumenic... opţiunile mele, aparent conflictuale, se inspiră din convingerea că orice decupaj mutilează deopotrivă gîndirea şi viaţa. Pentru a le respecta complexitatea şi marja de mister se cuvine să cauţi formula integratoare... În mintea mea, creştinismul e o religie care merită trăită mai ales pentru că propune – drept regulă universală – «coincidenţa contrariilor»”.
Iată crezul unui intelectual credincios: credinţa îi dă vectorul, tensiunea verticală; cunoaşterea îi dă pofta şi priceperea traseului. Volumele seriei oferă cititorului desfăşurarea acestui crez, aplicat asupra datelor imediatului în virtutea unui principiu spiritual de vîrf.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
