Gesturi noi și uitate
Uneori, așa cum am mai scris, avem memoria gesturilor pe care nu le mai facem. Care au dispărut din ritualul cotidian. Memoria lor e însoțită de gusturi, mirosuri, sunete, imagini, și ele împinse și prăfuite într-un colț al minții și al sufletului. De cele mai multe ori, ele sînt înlocuite de alte gesturi, din alt registru.
Uitarea începe cu gesturi foarte mici. Și aparent anodine. De pildă, îmi dau seama că mi-am pierdut obiceiul de a tăia pîinea. Dintr-un motiv evident banal: cumpăr pîine feliată. Pîinea integrală feliată nu-ți trezește pofte. Ea poate fi păstrată, cuminte, în punga ei reglementară pînă chiar hăt dincolo de termenul de garanție. Pîinea feliată nu prezintă riscuri, feliile ei intră perfect în prăjitorul de pîine. Feliile prăjite mereu nici prea-prea, nici foarte-foarte au zilnic cam același gust.
Vechiul ritual al tăierii pîinii nu era nici pe departe atît de perfect. Tocmai asta îl făcea mai interesant. Uneori tăiai complet aiurea, feliile erau atît de subțiri încît se fărîmițau ori atît de groase încît nu puteai nici să le bagi în gură. Alteori, cînd pîinea era prea proaspătă, nici nu mai era nevoie s-o tai, o rupeai. Și o tot rupeai... Nu te mai puteai controla. Apăreau în același colț prăfuit al minții, brusc iluminat, amintirile legate de pîinea aburindă cumpărată de la „Cuptorul de aur” din copilărie. Pe care, după ce stăteai la o îndelungă coadă ca s-o achiziționezi, o mîncai aproape pe toată pe drumul spre casă. Așa, ritualul nu mai putea fi controlat. Excesul de orice fel ar fi contrazis principiile noii existențe raționale, în care făinoasele se ingurgitează cu porția și caloriile se cuantifică cu ajutorul unei aplicații.
Apoi s-a dus, iarăși, gestul de a pune ibricul roșu cu buline pe foc. Pentru a-mi face o cafea, evident. La prima oră a dimineții, înainte de orice. Pentru a-mi recăpăta privirea clară asupra lucrurilor. Dar și pentru o clipă de fericire facilă, în care să mă înec în odoarea aburilor ei. Care, nici ea, nu mai există. A fost înlocuită cu zgomotul reglementar al filtrului. Și cu ușorul freamăt al laptelui care urmează să fie amestecat cu cafeaua, singurul care-și mai găsește locul pe foc. Doar că nu în clasicul ibric smălțuit cu buline, ci într-un vas mai șmecher care-l împiedică să se prindă prea tare pe fund. Și să emane celălalt miros, pe lîngă cel paradiziac al aburilor cafelei: cel înspăimîntător, exagerînd voit, de lapte prins.
Nu mai e loc, în cazul actualei cafele, de asemenea extreme. Și aici gustul și mirosul sînt controlate, nici prea-prea, nici foarte-foarte, conform aceluiași principiu călduț al raționalității. Nici prea multă cafea, nici prea tare. Combinată cu lapte, ca să nu facă rău. Nici lapte prea mult, și nici prea gras. Preferabil, poate, de migdale ori de cocos. Într-o lume protejată și prevăzătoare, în care nu mai sîntem, cu una, cu două, dați pe spate de vreo aromă sau de vreun gust.
S-a mai pierdut și scrisul de mînă, în orice scop. Înainte, măcar mai notam un număr de telefon cu pixul ori cu creionul, pe vreun petic de hîrtie. Era momentul acela de agitație, de oarece frenezie, în care cineva îți vorbea despre un loc în care ai fi vrut să te duci sau despre o persoană pe care ar fi trebuit să o contactezi. Vorbeai, te entuziasmai, simțeai că respectivul contact ți-ar fi putut schimba viața, și-atunci puneai mîna pe bucățica de hîrtie. Fie că era doar o jumătate de șervețel boțit. Fie că era un carnețel special cumpărat în acest scop, așa cum avea mama. De fapt, o colecție de carnețele.
Dar colecția nu era inutilă. Scria, pe paginile fiecăruia dintre ele, orice. Informații utilitare. Locuri pe care merita să le vezi. Locuri de unde puteai cumpăra ceva interesant. Oameni de care ai fi avut nevoie în nu se știe ce situații. Locuri și oameni din toată lumea. Era varianta, să-i zicem, de călătorie a agendelor telefonice de altădată. Nu că n-ar fi avut și una din acelea. Așa cum avea și bunica mea, cum aveam chiar și eu. Alfabetic ordonată, cu numele scrise citeț, caligrafic, uneori cu majuscule. Cu prenume și nume de familie.
N-am mai văzut așa ceva. Acum avem o lume-ntreagă în telefon. Nu mai ținem minte aproape nici un număr (cu puține excepții), știm să căutăm, să selectăm și să apăsăm pe buton. Avem skills și acum, doar că diferite. Totul se face rapid, aproape instantaneu, nu prea mai știm ce e răbdarea. Dacă nu sîntem în stare să compunem ceva, totul e preconceput. Trebuie doar să știm unde să căutăm. Așa cum pîinea și cafeaua sînt mai previzibile și fără risc, la fel sînt și emoțiile noastre. Ele pot fi regăsite, zice-se, în formulele prestabilite. Nu e chiar totul acolo, fiecare nuanță. Dar ce mai contează: e suficient. Pui emoticonul cu zîmbetul pe buze și celălalt a-nțeles: nu ești supărat pe el. Nu se va produce o tragedie. Sîntem bine. Dacă ți se și confirmă că mesajul a fost transmis, dacă-ți apare că e livrat ori ți se albăstresc bifele de pe WhatsApp, totul e în regulă. Lumea nu s-a sfîrșit încă. S-au pierdut doar niște gesturi și niște nuanțe.
