Unde au dispărut bișnița și sucurile verzi la dozator?

Într-o seară, aveam o poftă mai fistichie și mi-am cumpărat de la supermarket un suc de măr cu kiwi. Mi-am turnat într-un pahar, sucul avea o culoare verde smarald incredibilă, ireală. Am băut, iar gustul mi-a amintit instantaneu de sucurile la dozator care erau atît de populare în anii ʼ90, am închis pentru cîteva clipe ochii și m-am pomenit propulsată pur și simplu înapoi în timp, în urmă cu douăzeci de ani. Memoria gustului e formidabilă și uneori e atît de vie, nu-ți amintești scene întregi din viața ta, unele importante, nu-ți amintești nume și chipuri de oameni, adrese la care ai locuit ani întregi, însă e suficient să iei o îmbucătură, o gură din ceva ca să te năpădească zeci de amintiri distincte, corelate sau nu între ele, amintiri pe care le credeai îngropate definitiv. Așa s-a întîmplat și cu sucul meu, cumpărat la întîmplare, într-o seară rece de ianuarie. Apoi, mi-am dat seama că anii ʼ90, de care ne despart doar acești douăzeci de ani, sînt de fapt o lume dispărută în „preistorie”, o lume a dinozaurilor și brontolocilor care nu se va mai întoarce nicicînd.

Pe Calea Moșilor, chiar la intersecția cu Eminescu, la un început de vară, apăruse peste noapte o furgonetă albastră. Un tip pe la 30 de ani, îmbrăcat „sportiv” în șort din fîș cu plasă și tricou alb, haine cumpărate probabil din bazarul „Europa”, și care semăna oarecum cu cîntărețul Toto Cutugno, începuse o afacere înfloritoare. Vindea sucuri la dozator – de ananas, de portocale, de mango și cel cu cea mai intensă culoare, acel verde smarald ireal, era sucul de kiwi. Noi, copiii și, de fapt, clienții lui cei mai fideli, l-am poreclit pe tip Păhăruț pentru că îți servea sucul vieții în pahare de plastic de unică folosință. La Păhăruț era mereu coadă, indiferent de oră, de la 8 dimineața, cînd își deschidea prăvălia, și pînă la 9 seara. Habar n-am cum de supraviețuise pînă atunci Calea Moșilor fără sucul lui. Tot ce se întîmpla acolo, în furgoneta albastră, ni se părea „exotic”, începînd desigur cu sucurile care ne duceau cu gîndul la insule tropicale, erau fructe pe care pînă în urmă cu doi ani le știam doar din poze sau din filmele pe care le mai vedeam la video. Păhăruț amesteca în recipientele lui, era ceva vrăjitoresc acolo, sucul părea să fiarbă, deși era rece ca gheața. Și de fiecare dată cînd dădeai pe gît un pahar, mai voiai unul. În plus, Păhăruț era prietenos cu toată lumea – ne saluta deja toți vecinii și îi striga pe nume, făcea complimente fetelor și le zîmbea într-un anume fel celor mai măricele, se fîțîia cu șlapii lui de bazar în sus și-n jos pe Calea Moșilor, de parcă i-ar fi aparținut de cînd lumea. Totuși, peste doar cîteva luni, furgoneta lui albastră a dispărut ca și cum nici n-ar fi fost. La început, ne-am gîndit că poate și-a mutat-o în altă parte, într-un loc cu vad comercial mai bun, apoi ne-am dat seama că tocmai se lansase pe piață o băutură răcoritoare pe care toată lumea voia să o încerce pentru că reprezentase un mit în timpul regimului comunist. Și care se numea Coca-Cola. Treptat, sucurile la dozator au fost date uitării. Lumea noastră de kiwi, ananas sau mango, colorată în verde, ciclam sau oranj, era pierdută pe veci. La fel s-a întîmplat și cu alte mărci, obiecte, lucrușoare care au făcut parte la un moment dat din viața noastră, apoi au dispărut pur și simplu ca și cum le-ar fi înghițit pămîntul. Cum ar fi, de pildă, anumite mărci de țigări. Ca mulți adolescenți, m-am apucat de fumat cu Kim mentolat. Erau țigări care se găseau „la bucată” pe o tarabă înfiptă strategic la nici 200 de metri de poarta liceului (nu exista nici o lege care să o interzică, în anii ʼ90 era doar legea junglei). Femeia aia mărunțică, agitată, cu alură de chelneriță într-un birt de provincie, care încerca să-și asigure supraviețuirea vînzînd gume cu surprize, sucuri „Tropicana” la cutii de carton, cu pai, jeleuri în formă de ursuleți și țigări la bucată pe care le dădea ca pe acadele, a fost într-un fel responsabilă pentru înrădăcinarea unui viciu în jumătate din „populația” liceului nostru. N-aveam bani ca să ne cumpărăm un pachet întreg, însă țigările la bucată de la doamna Mariana reprezentau mereu o tentație. În tot acest timp, fumătorii serioși fumau țigări precum Monte Carlo, Viceroy, Winchester, Assos și alte mărci de care astăzi n-a auzit nici naiba. Kent-ul lung încă era considerată o țigară de lux, pentru doctori. Una dintre primele reclame de la TV din anii ʼ90 a fost la Kent, mesajul era clar – „Do you believe în magic?”. În plus, încă mai existau mărcile autohtone. Cineva m-a întrebat, după ce a citit textul meu cu Revelionul de la cabana Cuca, ce era acela un „cărpăcior”. Aș zice că dispariția țigărilor „Carpați” a fost într-un fel nemeritată, pentru mulți fumători ele au însemnat mai mult decît o marcă oarecare, au făcut parte dintr-un stil de viață. Cele mai căutate erau cele de Tîrgu Jiu, pentru că nu conțineau „lemne” în interior. Puțeau nasol, dar nu mai rău decît țigările „Mărășești”.

Un alt cuvînt care desemna o practică foarte des întîlnită înainte și după 1990 a dispărut aproape cu desăvîrșire – bișniță. Și odată cu bișnița a dispărut și personajul – bișnițarul (îl mai poți întîlni în Piața Obor, chiar lîngă Primărie, îngînînd ca pe-o litanie „țigărițigărițigări... telefoanetelefoanetelefoane... icre de Manciuria avem!“). Înainte de 1990, bișnițarul era esențial, dacă voiai să faci rost de o pereche de blugi, de pildă. Sau de altceva, orice, pentru că nu se găsea nimic. Un coleg de-al maică-mii, subinginer de profesie și bișnițar în timpul liber, ne făcea rost de carne de porc și de vin roșu, bun, de Drăgășani. Mi-l amintesc bine – era un tip masiv, vesel, roșu în obraji, avea un rîs de se cutremura întreprinderea. Nu-și deconspira niciodată sursele, însă se ținea de cuvînt, dacă promitea ceva, a doua zi venea cu plasele cu produse. Săracul, a murit de infarct chiar în 1990, de la prea mult vin de Drăgășani, probabil, n-a apucat să înțeleagă mai nimic din noua și minunata noastră democrație care, în primii ei ani, tot pe bișniță s-a bazat. Însă acesta e un exemplu de bișnițar simpatic. În general, bișnițarul era o persoană rău famată cu care nu era bine să ai de-a face decît în anumite circumstanțe. La Cluj, în anii ʼ90, tot centrul era plin de bișnițari destul de dubioși care vindeau forinți celor care voiau la rîndul lor să plece în Ungaria ca să facă un pic de bișniță. Era bine să numeri banii în fața lor, altfel aveai surpriza să descoperi hîrtii strecurate printre bancnote care îngroșau teancul. De altfel, „să fii păcălit de bișnițari” era ceva la ordinea zilei, nimeni nu mai făcea o mare dramă din asta. În anii ʼ90, mulți dintre oamenii întreprinzători care voiau să se îmbogățească rapid au fost bișnițari de ocazie. În vreme ce Păhăruț își vindea cu succes sucurile la dozator, jumătate din locuitorii Căii Moșilor „făceau Turcia” destul de frecvent, cînd te întîlneai cu cîte o vecină și o vedeai „plină de aur”, adică lanțuri, cercei și inele, știai că tocmai se întorsese de la Istanbul. Purta aurul doar de probă, ca să-i facă reclamă și să-l vîndă mai departe. Alți vecini își deschideau „butice”, ocupînd în mod abuziv jumătate din intrarea în scara de bloc, mergeau cu Dacia pînă la „angro”, cumpărau două navete de bere, două de suc și cinci pungi cu pufuleți și gata buticul! Unele au rezistat aproape pînă în zilele noastre, sucombînd în cele din urmă nu pentru că le-ar fi abandonat proprietarii care și-au petrecut toți anii tinereții și începutul bătrîneții la ferestruica din geamul de la scara de bloc, ci pentru că au fost anihilate treptat de lanțurile de supermarket. „Nu se mai merită”, mi-a zis odată cu tristețe domnul Mihai, de la un butic non-stop de unde cred că am cumpărat tone de țigări și hectolitri de bere. Totuși, cu banii cîștigați de la non-stop și cu prețul miilor de nopți nedormite, a reușit să-ți țină fata la o facultate de Arte, a ajutat-o și cînd a emigrat din România, iar acum e o artistă destul de cunoscută în Germania.

N-am neapărat nostalgii după anii ʼ90, cred însă că au fost o perioadă interesantă care n-a rămas consemnată mai pe nicăieri. A venit meteoritul, a izbit pămîntul și ne-a șters-o din memorie. O lume bizară, a dinozaurilor și brontolocilor, care nu se va mai întoarce nicicînd.