Unde au dispărut bișnița și sucurile verzi la dozator?

Publicat în Dilema Veche nr. 928 din 20 – 26 ianuarie 2022
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Într-o seară, aveam o poftă mai fistichie și mi-am cumpărat de la supermarket un suc de măr cu kiwi. Mi-am turnat într-un pahar, sucul avea o culoare verde smarald incredibilă, ireală. Am băut, iar gustul mi-a amintit instantaneu de sucurile la dozator care erau atît de populare în anii ʼ90, am închis pentru cîteva clipe ochii și m-am pomenit propulsată pur și simplu înapoi în timp, în urmă cu douăzeci de ani. Memoria gustului e formidabilă și uneori e atît de vie, nu-ți amintești scene întregi din viața ta, unele importante, nu-ți amintești nume și chipuri de oameni, adrese la care ai locuit ani întregi, însă e suficient să iei o îmbucătură, o gură din ceva ca să te năpădească zeci de amintiri distincte, corelate sau nu între ele, amintiri pe care le credeai îngropate definitiv. Așa s-a întîmplat și cu sucul meu, cumpărat la întîmplare, într-o seară rece de ianuarie. Apoi, mi-am dat seama că anii ʼ90, de care ne despart doar acești douăzeci de ani, sînt de fapt o lume dispărută în „preistorie”, o lume a dinozaurilor și brontolocilor care nu se va mai întoarce nicicînd.

Pe Calea Moșilor, chiar la intersecția cu Eminescu, la un început de vară, apăruse peste noapte o furgonetă albastră. Un tip pe la 30 de ani, îmbrăcat „sportiv” în șort din fîș cu plasă și tricou alb, haine cumpărate probabil din bazarul „Europa”, și care semăna oarecum cu cîntărețul Toto Cutugno, începuse o afacere înfloritoare. Vindea sucuri la dozator – de ananas, de portocale, de mango și cel cu cea mai intensă culoare, acel verde smarald ireal, era sucul de kiwi. Noi, copiii și, de fapt, clienții lui cei mai fideli, l-am poreclit pe tip Păhăruț pentru că îți servea sucul vieții în pahare de plastic de unică folosință. La Păhăruț era mereu coadă, indiferent de oră, de la 8 dimineața, cînd își deschidea prăvălia, și pînă la 9 seara. Habar n-am cum de supraviețuise pînă atunci Calea Moșilor fără sucul lui. Tot ce se întîmpla acolo, în furgoneta albastră, ni se părea „exotic”, începînd desigur cu sucurile care ne duceau cu gîndul la insule tropicale, erau fructe pe care pînă în urmă cu doi ani le știam doar din poze sau din filmele pe care le mai vedeam la video. Păhăruț amesteca în recipientele lui, era ceva vrăjitoresc acolo, sucul părea să fiarbă, deși era rece ca gheața. Și de fiecare dată cînd dădeai pe gît un pahar, mai voiai unul. În plus, Păhăruț era prietenos cu toată lumea – ne saluta deja toți vecinii și îi striga pe nume, făcea complimente fetelor și le zîmbea într-un anume fel celor mai măricele, se fîțîia cu șlapii lui de bazar în sus și-n jos pe Calea Moșilor, de parcă i-ar fi aparținut de cînd lumea. Totuși, peste doar cîteva luni, furgoneta lui albastră a dispărut ca și cum nici n-ar fi fost. La început, ne-am gîndit că poate și-a mutat-o în altă parte, într-un loc cu vad comercial mai bun, apoi ne-am dat seama că tocmai se lansase pe piață o băutură răcoritoare pe care toată lumea voia să o încerce pentru că reprezentase un mit în timpul regimului comunist. Și care se numea Coca-Cola. Treptat, sucurile la dozator au fost date uitării. Lumea noastră de kiwi, ananas sau mango, colorată în verde, ciclam sau oranj, era pierdută pe veci. La fel s-a întîmplat și cu alte mărci, obiecte, lucrușoare care au făcut parte la un moment dat din viața noastră, apoi au dispărut pur și simplu ca și cum le-ar fi înghițit pămîntul. Cum ar fi, de pildă, anumite mărci de țigări. Ca mulți adolescenți, m-am apucat de fumat cu Kim mentolat. Erau țigări care se găseau „la bucată” pe o tarabă înfiptă strategic la nici 200 de metri de poarta liceului (nu exista nici o lege care să o interzică, în anii ʼ90 era doar legea junglei). Femeia aia mărunțică, agitată, cu alură de chelneriță într-un birt de provincie, care încerca să-și asigure supraviețuirea vînzînd gume cu surprize, sucuri „Tropicana” la cutii de carton, cu pai, jeleuri în formă de ursuleți și țigări la bucată pe care le dădea ca pe acadele, a fost într-un fel responsabilă pentru înrădăcinarea unui viciu în jumătate din „populația” liceului nostru. N-aveam bani ca să ne cumpărăm un pachet întreg, însă țigările la bucată de la doamna Mariana reprezentau mereu o tentație. În tot acest timp, fumătorii serioși fumau țigări precum Monte Carlo, Viceroy, Winchester, Assos și alte mărci de care astăzi n-a auzit nici naiba. Kent-ul lung încă era considerată o țigară de lux, pentru doctori. Una dintre primele reclame de la TV din anii ʼ90 a fost la Kent, mesajul era clar – „Do you believe în magic?”. În plus, încă mai existau mărcile autohtone. Cineva m-a întrebat, după ce a citit textul meu cu Revelionul de la cabana Cuca, ce era acela un „cărpăcior”. Aș zice că dispariția țigărilor „Carpați” a fost într-un fel nemeritată, pentru mulți fumători ele au însemnat mai mult decît o marcă oarecare, au făcut parte dintr-un stil de viață. Cele mai căutate erau cele de Tîrgu Jiu, pentru că nu conțineau „lemne” în interior. Puțeau nasol, dar nu mai rău decît țigările „Mărășești”.

Un alt cuvînt care desemna o practică foarte des întîlnită înainte și după 1990 a dispărut aproape cu desăvîrșire – bișniță. Și odată cu bișnița a dispărut și personajul – bișnițarul (îl mai poți întîlni în Piața Obor, chiar lîngă Primărie, îngînînd ca pe-o litanie „țigărițigărițigări... telefoanetelefoanetelefoane... icre de Manciuria avem!“). Înainte de 1990, bișnițarul era esențial, dacă voiai să faci rost de o pereche de blugi, de pildă. Sau de altceva, orice, pentru că nu se găsea nimic. Un coleg de-al maică-mii, subinginer de profesie și bișnițar în timpul liber, ne făcea rost de carne de porc și de vin roșu, bun, de Drăgășani. Mi-l amintesc bine – era un tip masiv, vesel, roșu în obraji, avea un rîs de se cutremura întreprinderea. Nu-și deconspira niciodată sursele, însă se ținea de cuvînt, dacă promitea ceva, a doua zi venea cu plasele cu produse. Săracul, a murit de infarct chiar în 1990, de la prea mult vin de Drăgășani, probabil, n-a apucat să înțeleagă mai nimic din noua și minunata noastră democrație care, în primii ei ani, tot pe bișniță s-a bazat. Însă acesta e un exemplu de bișnițar simpatic. În general, bișnițarul era o persoană rău famată cu care nu era bine să ai de-a face decît în anumite circumstanțe. La Cluj, în anii ʼ90, tot centrul era plin de bișnițari destul de dubioși care vindeau forinți celor care voiau la rîndul lor să plece în Ungaria ca să facă un pic de bișniță. Era bine să numeri banii în fața lor, altfel aveai surpriza să descoperi hîrtii strecurate printre bancnote care îngroșau teancul. De altfel, „să fii păcălit de bișnițari” era ceva la ordinea zilei, nimeni nu mai făcea o mare dramă din asta. În anii ʼ90, mulți dintre oamenii întreprinzători care voiau să se îmbogățească rapid au fost bișnițari de ocazie. În vreme ce Păhăruț își vindea cu succes sucurile la dozator, jumătate din locuitorii Căii Moșilor „făceau Turcia” destul de frecvent, cînd te întîlneai cu cîte o vecină și o vedeai „plină de aur”, adică lanțuri, cercei și inele, știai că tocmai se întorsese de la Istanbul. Purta aurul doar de probă, ca să-i facă reclamă și să-l vîndă mai departe. Alți vecini își deschideau „butice”, ocupînd în mod abuziv jumătate din intrarea în scara de bloc, mergeau cu Dacia pînă la „angro”, cumpărau două navete de bere, două de suc și cinci pungi cu pufuleți și gata buticul! Unele au rezistat aproape pînă în zilele noastre, sucombînd în cele din urmă nu pentru că le-ar fi abandonat proprietarii care și-au petrecut toți anii tinereții și începutul bătrîneții la ferestruica din geamul de la scara de bloc, ci pentru că au fost anihilate treptat de lanțurile de supermarket. „Nu se mai merită”, mi-a zis odată cu tristețe domnul Mihai, de la un butic non-stop de unde cred că am cumpărat tone de țigări și hectolitri de bere. Totuși, cu banii cîștigați de la non-stop și cu prețul miilor de nopți nedormite, a reușit să-ți țină fata la o facultate de Arte, a ajutat-o și cînd a emigrat din România, iar acum e o artistă destul de cunoscută în Germania.

N-am neapărat nostalgii după anii ʼ90, cred însă că au fost o perioadă interesantă care n-a rămas consemnată mai pe nicăieri. A venit meteoritul, a izbit pămîntul și ne-a șters-o din memorie. O lume bizară, a dinozaurilor și brontolocilor, care nu se va mai întoarce nicicînd.

Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.
O lume a poveștilor jpeg
O lume a poveștilor
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
André Scrima: Ziua una şi a opta jpeg
André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Theodor Pallady jpeg
Un Sisif în robă franciscană
Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Zizi și neantul jpeg
Iarbă verde și obligativități
Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Care ar fi playlist-ul ce v-ar alunga pe dumneavoastră de la o demonstrație?
Blocul, strada, etajul și apartamentul jpeg
Blocul, strada, etajul și apartamentul
În locul garajului a apărut un parc, la fel de lipsit de imaginație din punct de vedere urban ca și lamele de blocuri din spatele unității militare, dar care, cu zonele sale verzi, evoca peluza spălătoriei de steaguri.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce caută americanul în Europa?
Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.