Pitagora, daimon-ul școlii sale

Şcoala lui Pitagora, în opinia noastră, reprezintă principalul curent al acelei tradiţii mistice pe care am pus-o în contrast cu tendinţa ştiinţifică. Termenii „mistic” şi „ştiinţific”, ce au fost aleşi în lipsa altora mai buni, nu trebuie, desigur, să fie înţeleşi ca şi cum am presupune că toţi filozofii pe care îi clasificăm drept mistici au fost neştiinţifici. Faptul că îl privim pe Parmenide, descoperitorul logicii, ca pe un urmaş al pitagorismului şi pe Platon însuşi ca găsind în filozofia ioniană sursa principală de inspiraţie va fi suficient pentru a respinge o asemenea neînţelegere. În plus, şcoala pitagoreică însăşi a elaborat o doctrină ştiinţifică foarte apropiată de atomismul din Milet; iar Empedocle a încercat să combine cele două tipuri de filozofie […].

Pitagorismul este astfel, de la bun început, un fenomen complex, ce conţine germenii a mai multe tendinţe pe care, atunci cînd ajungem la filozofiile ce au provenit din şcoală, le vom găsi evoluînd în direcţii divergente sau fiind împletite în reconcilieri naive.

Analiza noastră trebuie să ţină cont de trei straturi, aranjate de jos în sus în ordinea pe care am descris-o – Dionysos, Orfeu, Pitagora. De la Dionysos provine unitatea întregii vieţi, în ciclul morții şi al renaşterii, precum şi concepţia unui daimon sau a unui suflet colectiv, imanent grupului ca întreg şi totuşi fiind ceva mai mult decît unul sau toţi membrii ce îi aparţin. Lui Orfeu i se datorează deplasarea accentului de la pămînt spre cer, substituirea experienţei vii, emoţionale a reînnoirii vieţii în natură, a venerării unei perfecţiuni distante şi lipsite de pasiune în regiunea luminii, din care sufletul, acum nemuritor, a căzut în corpul acestei morţi, şi pe care aspiră să o redobîndească prin respectarea formală a ascetismului. Dar orficul a fost încă ataşat de experienţa emoţională a reuniunii şi de ritualul ce l-a indus şi, în particular, de spectacolul pasionat al Zeului ce a suferit. Pitagora a conferit un nou înţeles teoriei; a reinterpretat-o ca fiind contemplarea lipsită de pasiune a adevărului raţional, neschimbător şi a convertit calea vieții într-o urmărire a înţelepciunii. Calea vieţii este, în plus, o cale a morţii, dar acum înseamnă moartea emoţiilor şi a poftelor acestui corp nedemn, precum şi o eliberare a intelectului pentru a se avînta în imperiul netulburat al teoriei. Aceasta este acum singura cale posibilă prin care sufletul poate să îl „urmeze pe Zeu”, care a urcat dincolo de stele. Ritualul orgiastic, ce presupune emoţiile, nu face decît să bată un nou cui în sicriul sufletului şi să îl lege printr-un nou lanţ de casa (sau) închisoarea sa pămîntească. Toate acestea trebuie să dispară; doar unele prescripţii ascetice ale askesis-ului orfic sînt păstrate, pentru a simboliza o îndepărtare de dorinţele inferioare, ce ar putea înrobi raţiunea.

Aceasta este, în opinia noastră, tendinţa acestei noi mişcări, numite pitagorism. Dar, deşi ea se deplasează din ce în ce mai mult de la Dionysos spre Apollo, rămîne dionisiacă la bază, păstrînd viu ceva din credinţa oferită inițial sfinţilor misticismului. De aceea, în analiza noastră vom încerca să distingem ce anume păstrează pitagorismul din fiecare dintre aceste două straturi – dionisiac şi orfic – care stau la baza sa. În istoria reală a şcolii, toate elementele sînt, desigur, prezente de la început şi amestecate laolaltă; dar, atunci cînd le analizăm, merită să le separăm, avînd în vedere urmărirea combinaţiilor lor schimbătoare în sistemele ce provin din tradiţia pitagoreică.

Dicearchos, după ce a descris întemeierea comunităţii la Crotona, spune că este greu să obţinem vreo cunoaştere sigură a ceea ce Pitagora le-a predat discipolilor săi; dar cele mai bine cunoscute doctrine ale sale au fost, mai întîi, că sufletul este o entitate nemuritoare şi că el se transformă în alte tipuri de lucruri vii; mai mult, că orice începe să existe se naşte din nou în rotaţiile unui anumit ciclu, nefiind nimic absolut nou; şi că toate lucrurile ce se nasc cu viaţă în ele trebuie să fie socotite ca fiind înrudite.

Deja am insistat foarte mult asupra semnificaţiei acestor doctrine ale unităţii şi înrudirii întregii vieţi sau întregului suflet şi ale renaşterii sale continue în rotaţii periodice. Legende ulterioare relatează cum Pitagora, la fel ca şi Francisc din Assisi şi carmeliţii spanioli, le-a predicat animalelor; şi, cînd ne amintim că Orfeu făcuse ca sălbăticiunile să se strîngă laolaltă la auzul muzicii sale, nu există nici un motiv să ne îndoim de adevărul tradiţiei. Ceea ce ne interesează în mod special este să observăm că, orice ar spune Dicearchos, Maestrul însuşi s-ar fi putut menţine, ca şi Heraclit, mai aproape decît urmaşii săi, fidel credinţei dionisiace primitive într-un suflet ce pătrunde în toate, substratul de rudenie ce uneşte toate formele de viaţă într-un „clan unic”.

Pare probabil ca el să fi insistat asupra acestei unităţi mai degrabă decît asupra ideii inconsistente a unei pluralităţi de suflete atomice, indestructibile, ce se afirmă pe sine întotdeauna în mentalitatea populară de îndată ce sentimentul individualităţii a crescut suficient de puternic pentru a se insista asupra unei nemuriri personale. Nu este vorba de faptul că am fi convinşi că Pitagora însuşi a sesizat inconsistenţa sau a încercat să o evite; ci doar că singura formă pe care a conferit-o comunităţii sale a întruchipat valoarea pe care a pus-o pe unitate şi încercarea sa de a menţine controlul asupra autoafirmării individualismului.

Bărbaţii şi femeile au fost admişi fără nici o distincţie în această societate; ei au avut toate posesiunile în comun, precum şi „o tovărăşie şi un mod de viaţă comune”. În particular, nici unui membru individual al şcolii nu i s-a permis să pretindă creditul vreunei descoperiri pe care ar putea-o face. Semnificaţia acestei reguli nu a fost pe deplin înţeleasă. S-a presupus în mod vulgar că şcoala trebuie să fi dorit să-şi menţină cunoaşterea pentru ea însăşi, ca o doctrină misterioasă, ca şi cum ar fi existat vreun motiv pentru a ascunde o teoremă în geometrie sau în armonică. Adevărul reiese din povestea lui Hippasos din Metapont, care „a fost unul dintre pitagoricieni, dar, făcînd cunoscut un tratat despre sfera celor douăsprezece pentagoane, a fost alungat pe mare, pe motiv că a comis un act de impietate şi a pretins glorie pentru el însuşi pentru această descoperire, deşi de fapt toate descoperirile îi aparţineau «Lui», aşa cum îl  numesc ei pe Pitagora. Ei spun că o răzbunare supranaturală îi atingea pe aceia care făceau cunoscut ceea ce îi aparţinea lui Pitagora. Această mînie supranaturală sau daimonică a fost furia lui Pitagora însuşi, care, după moartea sa, a rămas ceea ce fusese în timpul vieţii – daimon-ul în care a fost centrată şi întrupată întreaga viaţă a sectei sale. Nu este nici o îndoială că Pitagora a înfăptuit miracole şi a fost conştient de puterea sa supranaturală; el a fost probabil autorul doctrinei „există zei, oameni şi fiinţe precum Pitagora” – fiinţe pe jumătate divine, daimoni în formă omenească. Ce se poate afla din povestea lui Hippasos este faptul că pioşii pitagoricieni au crezut că spiritul Maestrului a sălăşluit perpetuu în secta sa, fiind sursa întregii sale inspiraţii. Impietatea a constat nu în divulgarea unei descoperiri în matematică, ci în pretenţia de a fi inventat ceea ce nu ar fi putut veni decît de la „El”. Astfel, Pitagora pare să fi rămas fidel concepţiei unui suflet-grup întrupat în el însuşi, dar care a trăit după moartea sa ca Logos al discipolilor săi. Heradeides, care păstrează celebra povestire a întrupărilor sale anterioare, relatează despre Pitagora că ar fi spus și Hermes i-a oferit orice a vrut, cu excepţia nemuririi; şi că a ales să păstreze, prin viaţă şi moarte, amintirea a ceea ce i se intîmplase. Legenda poate să venereze adevărul că „nemurirea” pe care Pitagora a dorit-o şi a pretins-o nu a fost continuarea lipsită de moarte a personalităţii individuale, ci mai vechea continuitate dionisiacă a unei vieţi unice care este născută din nou în fiecare generaţie a grupului. Dar, cum se întîmplă de obicei, discipolii săi nu s-au putut mulţumi să trăiască în comuniune cu un spirit ale cărui pasiuni erau asemănătoare cu ale lor înşile, ci a trebuit să îl exalte pe daimon-ul lor la cel mai înalt grad de divinitate. Pitagora a devenit în curînd fiul lui Apollo, întrucît s-a născut dintr-o fecioară şi chiar este un Zeu întrupat, Apollo Hiperboreul însuşi. Dar, în decursul dezvoltării unei superstiţii decadente în legenda ulterioară, din vechea credinţă rămîne suficient pentru a ne permite să refuzăm să atribuim aceste invenţii Maestrului însuşi.

Apotheosis şi athanasia sînt tocmai paşii fatali în cariera unei „fiinţe precum Pitagora”, pentru că ele pun capăt realităţii acelei comuniuni în care întemeietorii unor astfel de secte găsesc înţelesul vieţii comune.

Dacă viziunea noastră este corectă, societatea lui Pitagora, atîta timp cît a supravieţuit influenţa propriului său ideal, a realizat o dată în plus tipul primitiv de grup religios şi acea relaţie particulară, cel mai bine numită „participare” (methexis), în care un astfel de grup stă faţă de sufletul său colectiv imanent. Trecerea de la un plan divin la cel uman şi de la cel uman la cel divin rămîne permeabilă şi este mereu traversată. Unul poate trece în multiplu; multiplul se poate pierde pe sine în reuniune cu unul. Această concepţie esenţială este cheia pentru înţelegerea doctrinei numărului, pe care se bazează pretenţia lui Pitagora de a fi filozof, precum şi întemeietorul matematicii.

(fragment din De la religie la filozofie. Un studiu asupra originilor speculației occidentale de F.M. Cornford, Editura Herald, 2009, traducere de Laurian Kertesz)

Foto: Pitagora (wikimedia commons)