Cui îi (mai) e frică de acarieni? – cum recuperăm anii ʼ90?
În România, anii ʼ90 au fost nu doar anii marilor „afaceri”, ai tunurilor și ai celor îmbogățiți peste noapte, dar și anii marcați de sărăcie ai micilor țepe. Iată mai jos trei exemple amuzante pe care unii dintre voi poate că vi le mai amintiți.
La sfîrșitul anilor ʼ90 am priceput pentru prima dată termenul de „network marketing”. De vină a fost un prieten, care m-a îndemnat să-i cer lui taică-miu 100.000 de lei (în 1997 erau ceva bani) pentru a-i investi „într-o chestie profitabilă”. Tata mi-a dat, bazîndu-se pe spiritul tînăr și plin de inițiative al fiicei, cu rugămintea să-i înapoiez banii într-o lună și, eventual, să-i vînd și lui pontul.
Așa m-am pomenit într-un apartament de două camere din cartierul Crîngași, unde am fost invitată într-o sufragerie. M-am așezat la o masă din lemn masiv și mi-am scos carnețelul de notițe, așa cum mi se ceruse, apoi m-am holbat ceva timp la o tablă albă pe care urma să se „scrie” Afacerea. Gazda, Ana-Maria, era o femeie pe la 40 de ani, plăcută, elegantă. Ne-a explicat că este o onoare pentru ea să țină „lecții” despre conceptul de viață Amway. „Viața mea s-a schimbat fundamental de cînd lucrez pentru ei... acum dau doar cîteva telefoane și cîștig bani... cîștig bani chiar și cînd dorm!... Dar hai să vă desenez pe tablă ca să înțelegeți mai exact ce presupune Afacerea!” A desenat o „caracatiță” cu multe piciorușe (de aici și conceptul de „afacere” în rețea), pe care m-am chinuit să o reproduc pe carnețelul meu de notițe. Am băgat la cap că eu voi deveni unul dintre miliardele de piciorușe ale caracatiței Amway și că datoria mea este să cumpăr produsele „absolut miraculoase” ale companiei (și să le folosesc pentru a-mi uimi prietenii!) sau să aduc alți membri în rețea (ultima cerință era cea mai importantă, pentru că doar așa, „ca într-un mușuroi de furnici”, ajungi la performanța de a cîștiga alții bani pentru tine!).
Am plecat năucă de acolo, cu un șampon și un săpun în poșetă, investiția mea! Timp de două săptămîni am frecventat barurile și cluburile Bucureștiului, abordîndu-i pe cunoscuți și necunoscuți cu „Vedeți ce volum și ce strălucire are părul meu?” sau „Uitați-vă la mîinile mele; sînt albe, curate și lipsite de germeni... este săpunul Amway... atît de economic încît nu se termină niciodată!”.
Desigur, n-am putut să-i mai dau înapoi lui taică-miu suta lui de mii. Curios e faptul că el, cunoscînd experiența mea, și-a luat o altă „țeapă” cu vecinul său de bloc, mecanic de meserie, care l-a invitat la o prezentare similară de „afacere”, la doi ani după ce eu mă spălasem pe cap cu șamponul respectiv. Tata s-a arătat foarte încrezător în burețeii de sîrmă care curăță și dezinfectează chiuveta și în spray-ul pentru pantofi care „lucește ghetele”, vorba vecinului mecanic.
Dacă răsfoiești ofertele de serviciu din orice ziar, la mica publicitate, desigur vei găsi cel puțin un anunț de genul „14.000.000 pe lună, muncă cu oameni, flexibilitate, exclus agenți comerciali!” sau „Carieră și bani pentru persoane serioase, independente” sau „Invit colaboratori sociabili, inteligenți, cîștig nelimitat” etc. Te programezi la telefon pentru „interviu” și te pomenești într-o sală plină de oameni, de vîrste diferite, care așteaptă să le pice din cer sacul de bani. Pe un perete îți atrage atenția un portret al unui bărbat „bine”, cu un zîmbet cuceritor – este Mike Hughes, președintele companiei, un fel de Fratele cel Mare a cărui mamă a murit de cancer și astfel s-a hotărît el să vîndă produse nutriționiste „pentru o viață sănătoasă”, să vindece toate bolile și, implicit, să se îmbogățească.
Te așezi pe un scaun și apare un individ la costum care se prezintă: e student la Filozofie și în urmă cu ceva vreme avea 120 de kilograme și era foarte sărac. Tînărul se mișcă printre oameni, fixîndu-l pe fiecare cu privirea, ține un discurs filozofic despre sărăcie, neșansă și disperare, după care pune o întrebare directă, pe un ton retoric: „Cîți dintre voi nu aveți nici un ban în buzunar?”. Căutătorii de job-uri își zornăie jenați mărunțișul; nu ridică mîna decît vreo doi adolescenți care, oricum, au venit acolo la mișto. Tinerelul continuă cu o altă întrebare: „Cui îi place să mănînce?”. Cîteva dame plinuțe își coboară privirile, îndrăznesc doar pensionarii să ridice mîna, cu o oarecare demnitate. Gazda noastră se retrage pe un mic podium și declamă: „Mie îmi place să mănînc bine și să am bani... de cînd am intrat în afacere am slăbit 46 de kilograme și cîștig constant 300 de dolari pe lună!”. Deschide o mapă cu fotografii, „Uitați cum arătam înainte!” – un chip obez și trist – și „Priviți cum arăt acum!”, face cîțiva pași în ritm de dans în fața spectatorilor, pentru a-și pune în evidență silueta, costumul de firmă etc. Rolul se încheie pentru moment, așa că se retrage în culise.
Aplauze și exclamații din partea membrilor Herba Life, infiltrați în mulțime, cineva apasă pe butonul Play al unui casetofon, se aude melodia „You are the best!” – Tina Turner. Apoi, se perindă prin fața publicului foști sudori, doctori, profesori universitari, studenți fără burse și bani de țigări care povestesc pe scurt cum au plecat ei de la nimic și cum au ajuns acum să aibă conturi în bancă de nu știu cîte mii de dolari – înaintea divulgării sumelor fac o pauză, după care încep să urle cifrele în aplauzele frenetice ale colegilor lor. Apare din nou tinerelul filozof care vine cu alte întrebări adresate publicului: „Cine a purtat vreodată o insignă? Cine a fost șoim al patriei?”, apoi se interesează cine ar fi de acord să poarte o insignă pentru trei sute de dolari pe lună și prezintă insignele care promovează produsele companiei: „I love Herba Life!”, „Slăbește acum, întreabă-mă cum!”. Întreaga acțiune se apropie de final, iar spectatorii sînt informați că dacă vor să intre în „afacere” și să li se facă instructajul necesar trebuie să participe și la congresul național Herba Life care va avea loc nu oriunde, ci chiar la hotelul Sofitel, sala New York. Taxa de participare este de 150.000 de lei. Cei care își zornăiseră mai devreme mărunțișul din buzunare părăsesc sala decepționați.
Vizita se anunță prin telefon: „Ne-ați fost recomandat de fostul dvs. coleg de liceu, Mihai X. Ați dori să ne primiți la domiciliul dvs. pentru a vă prezenta noul sistem de curățenie Rainbow care folosește combinația ideală de apă și curent electric și care distruge definitiv acarienii?”. Cu Mihai X nu mă mai văzusem de la petrecerea de absolvire, dar pe acea amabilă domnișoară am primit-o pentru eram curioasă să aflu ce sînt acarienii. „Cum, nu știți?!”, m-a întrebat ea mirată chiar din pragul ușii, apoi și-a început dizertația. „Acarienii sînt dușmanii oamenilor, niște microorganisme descoperite de curînd de către cercetătorii americani. Aceste ființe care trăiesc pe canapele, paturi, fotolii, dar mai ales în țesătura tapiseriilor se hrănesc cu piele umană, mai exact piele moartă, cum ar fi, de exemplu, bătăturile.” Astfel, am aflat cu stupoare că, în fiecare noapte, în așternutul meu, sînt devorată fără să știu de milioane de acarieni pe care domnișoara cu pricina mi i-a arătat în cîteva desene dintr-o mapă: ceva între coropișniță și păianjen. Apoi am aflat că singura cale de a combate atacul acarienilor este utilizarea aspiratorului-minune Rainbow, proiectat de o firmă din Illinois și care costă două mii de dolari (care se pot plăti în rate!).
Apoi, a început demonstrația propriu-zisă, iar cei doi „agenți” mi-au prezentat aparatul care avea în dotare două furtunuri, cîteva țevi, o perie pentru gresie, una pentru tavan și, desigur, un furtun special – exterminatorul acarienilor. Au aspirat cu rîvnă aproximativ un metru pătrat de mochetă și, după ce și-au șters transpirația, s-au interesat dacă observ diferența. Bineînțeles, n-au mai continuat să aspire, așa că m-am văzut nevoită să fac singură treaba, după plecarea vizitatorilor, căci se vedea oarecum diferența. I-am răsplătit pe cei doi cu cîte un pahar de apă minerală pentru efortul depus. Cu forțe noi, au început să lovească cu mișcări precise și regulate în canapea și m-au rugat să aprind o lampă. Din canapea se ridica un nor de praf. „Priviți un nor de acarieni albi!”, au exclamat ei, iar eu m-am simțit brusc într-un roman science-fiction.
N-au plecat pînă cînd n-au primit din partea mea cele zece „recomandări”, treabă care făcea parte din job-ul lor. Mi-am răsfoit agenda telefonică și am dat la întîmplare numerele unor vecini insuportabili, ale unor instalatori care mai mult au spart țevi decît le-au reparat etc. Ne-am despărțit în termeni prietenoși, chiar dacă n-am cumpărat „sistemul”, și mi-au promis drept recompensă un miniaspirator pentru mașină. A doua zi mi-am luat o piatră ponce din Piața Obor cu care am început să-mi frec conștiincioasă călcîiele în fiecare seară, dar, după un timp, am uitat de acarieni sau, poate, doar m-am obișnuit cu prezența lor nocturnă.
