O altă lectură a mitului paradiziac

În Evul Mediu, în Europa creştină, se credea îndeobşte că paradisul terestru se află încă pe pămînt. Era, bineînţeles, inaccesibil, fiind înconjurat de o centură de foc, era păzit de un heruvim cu sabie, dar nu dispăruse. Hărţile îl localizau undeva într-un colţ retras din Răsărit. Călătorii încercau să ajungă pînă la el, iar exploratorii Renaşterii au crezut că au ajuns în locuri care păstrau încă aspecte şi urme ale stărilor privilegiate din minunata grădină a Edenului. Cu toate acestea, sub impulsul a două reforme religioase, primele cărţi ale Genezei au fost comentate într-o altă lumină, iar de aici a rezultat o concluzie înnoitoare: paradisul terestru a dispărut! A fost înghiţit de apele Potopului. În schimb, ştiinţa epocii, în setea sa de cunoaştere, s-a străduit, punînd laolaltă toate cunoştinţele timpului, să localizeze cît mai precis cu putinţă locul unde Dumnezeu a aşezat primul cuplu omenesc înainte de păcat. Localizarea în Extremul Orient a fost abandonată în favoarea unui loc mai apropiat: de cele mai multe ori Mesopotamia, uneori Armenia sau Ţara Sfîntă. Dar în secolul al XVIII-lea un nou fapt a tulburat ordinea lucrurilor. Studiul fosilelor a dovedit că vîrsta Pămîntului avea mai mult de şase mii de ani. Iar foarte curînd s-a tras concluzia că istoria umană este mult mai veche decît s-a crezut, că omul s-a desprins treptat de lumea animală, că nu ar fi putut deci avea de la început acele date „preternaturale” cu care teologii l-au înzestrat generos în savantele lor lucrări. Din acel moment „grădina desfătărilor” s-a spulberat. A fost cel mult transformată de Rousseau şi de Kant în natura securizantă care ocroteşte primele fiinţe umane încă supuse instinctelor. De atunci înainte a fost tot mai clar că paradisul terestru a îmbrăcat o semnificaţie simbolică, cu toate că punctul de vedere oficial al Bisericii s-a străduit încă multă vreme să disimuleze această evidenţă în spatele unei lecturi literale a Genezei.

Or, între paradisul terestru şi păcatul originar a fost o puternică legătură teologică […]. Prin greșeala lui Adam şi a Evei umanitatea a devenit o „masă damnată”, vinovată în întregul ei de păcatul dintîi. Doar jertfa Mîntuitorului a cruțat o minoritate de aleși de la damnarea cuvenită tuturor. Dramatismul teologiei occidentale nu se explică decît prin sporirea hiperbolică a frumuseţilor din grădina Edenului şi a favorurilor extraordinare oferite de Dumnezeu primilor noştri părinţi.

Dar epoca noastră trebuie să recunoască, la fel ca Teilhard de Chardin, că nu există nici „cea mai mică rămăşiţă, nici cea mai mică urmă indicînd ruinele unei vîrste de aur sau a ruperii noastre de o lume mai bună”. Iar pe de altă parte, Iisus a vorbit deseori de „păcatul lumii”, dar niciodată de „păcatul originar” căruia, de altfel, iudaismul antic îi dădea puţină însemnătate, întreaga sa atenţie și năzuinţă fiind îndreptate către „Legămînt”, confirmat apoi şi extins de Christos, în seara sfintei Joi, la întreaga umanitate. Apare atunci întrebarea: nu era posibilă şi o altă lectură creştină a primelor capitole ale Genezei? Ştim astăzi că da. […]

O lectură mai puţin dramatică a istoriei lui Adam și a Evei a fost propusă mai ales de Sfîntul Teofil din Antiohia și de Sfîntul Irineu, doi episcopi care au scris la sfîrșitul secolului al II-lea. Desigur, și unul, și celălalt înţelegeau în mod „istoric” relatarea Genezei privitoare la paradisul terestru şi la păcatul dintîi. Dar ei nu le-au atribuit lui Adam și Evei calităţi „preternaturale”. Dumnezeu le-ar fi dat doar „un principiu de progres” – după expresia lui Teofil – graţie căruia ei puteau să se „dezvolte și să ajungă la perfecţiune”. Cei doi episcopi credeau mai ales că primii noştri strămoşi erau ca nişte copii.

Teofil scria: „Pomul ştiinței era bun și fructele lui de asemenea. Nu era, cum crezuseră unii, pomul ce conţinea moartea, ci neascultarea. Doar asta se găsea în fructul ştiinţei; iar ştiinţa este bună dacă te serveşti de ea cum trebuie. Prin vîrsta lui reală însă, Adam era doar un copil și de aceea nu putea primi ştiinţa cum se cuvine. În zilele noastre, cînd se naşte un copil, el nu poate încă mînca pîine și se hrăneşte mai întîi cu lapte; iar pe măsură ce creşte ajunge să mănînce o hrană mai consistentă”.

Va fi citit Irineu pe Teofil? În orice caz, împărtăşeşte cu el convingerea că Adam şi Eva erau ca nişte copii. „Omul [începuturilor], scrie el, era foarte mic, căci era copil, și trebuia crescînd să ajungă la vîrsta adultă. […] El nu avea încă o judecată matură...”. Iată un alt text al lui Irineu încă şi mai explicit: „[Fiinţele create], de vreme ce nu sînt necreate, sînt mai prejos de perfecţiune căci nou apărute fiind, sînt nişte prunci. Iar prunci fiind nu sînt nici adaptate, nici exersate la conduita perfectă. La fel cum o mamă poate da noului născut o hrană perfectă, acesta nefiind încă apt să digere o hrană potrivită pentru o altă vîrstă, tot aşa Dumnezeu putea da omului perfecţiunea încă de la început, dar omul nu era capabil să o primească, căci nu era decît un prunc”. Această afirmaţie, care figurează în Adversus haereses (IV, 38, 1), e completată ceva mai jos de o alta. „Omul a dobîndit neascultarea din neatenţie şi nu din răutate”. În termeni moderni, am putea spune că, după Teofil şi lrineu, Adam şi Eva s-au cam pripit. Copii fiind, ei au vrut să dobîndească o cunoaştere care nu le era accesibilă decît după ce vor fi crescut. În logica acestei concepţii, Irineu pune răspunderea păcatului dintîi pe seama ispititorului. De altfel, Dumnezeu a „întors adversitatea împotriva aceluia care voise să provoace adversitate împotriva Lui”. A avut, în schimb, „milă faţă de om”. Nu există în scrierile lui Irineu nici cea mai mică referire la „mulţimea damnată” sau la pedepsirea cu infernul a întregii umanități păcătoase.

Teofil şi Irineu cred și unul, și altul că Dumnezeu l-a izgonit pe om din paradisul terestru pentru ca el să se căiască şi a lăsat moartea pentru ca păcatul „să nu fie veşnic“. Teofil scrie: „A fost pentru om o mare binefacere a Domnului de a nu-l fi lăsat pentru totdeauna în starea de păcat şi, într-o anumită privmţă, de a-l fi trimis în pribegie, izgonindu-l din paradis. Osînda avea astfel rostul de a-i permite ispăşirea păcatului într-un anumit interval de timp, iar odată purificat, de a primi o nouă menire“. Irineu o spune încă şi mai explicit: „Iată adevăratul motiv pentru care Dumnezeu l-a izgonit [pe om] din paradis și l-a trimis departe de pomul vieţii și nu, cum îndrăznesc unii să spună, că i-ar fi interzis pomul vieţii din gelozie. Dimpotrivă, din dragoste pentru om a făcut ca acesta să nu rămînă mereu nesupus, ca păcatul să nu fie veşnic, iar răul să nu devină fără leac și fără sfîrşit, i-a curmat aşadar nesupunerea… aducînd moartea şi stăvilind păcatul şi dîndu-i un răgaz prin destrămarea trupului în ţărînă, pentru ca omul, încetînd pentru o vreme să «trăiască în păcat» (Rom, 6, 2) și «murind din acest păcat», să înceapă «a trăi în Dumnezeu»“ (Rom, 6, 10).

Teofil şi Irineu nu privesc cu nostalgie către paradisul pierdut. Ei sînt, dimpotrivă, mult mai sensibili la mișcarea care trebuie să conducă într-o zi pe oamenii de bună credinţă la „vederea lui Dumnezeu“ care le „dă puterea de a rezista păcatului“. Căci umanitatea a primit începînd cu primul păcat o ,,nouă menire“. La fel cum omul, scrie Teofil, şi-a atras moartea prin nesupunere, tot aşa supunîndu-se voinţei lui Dumnezeu el poate dobîndi viaţa veşnică, iar […] cînd va veni Învierea va primi ca moştenire neprihănirea” […].

Or, aceste două voci aflate în deplină concordanţă ne îndepărtează mult de antropologia pesimistă izvorîtă din scrierile Sfintului Augustin și care se bazează pe marele păcat comis de un cuplu desăvîrşit într-o grădină de basm. Teofil și Irineu nu puneau, desigur, la îndoială grădina Edenului şi nici faptul că moartea şi suferința se trăgeau din nesupunerea lui Adam şi a Evei. Ei nu găseau însă, la începuturile Istoriei, mînia unui Dumnezeu care a osîndit și mai ales care va fi condamnat omenirea la infern. Ei au relativizat primul păcat. atribuindu-l unor „copii“. Au fost convinși că omenirea, deşi vinovată la începuturile ei, a primit o „nouă chemare“ și că graţie sosirii Mîntuitorulul și ajutorului său salvator, ea se află pe drumul sfinţeniei şi neprihănirii. Motivul pentru care am expus […] punctul de vedere al celor doi episcopi este acela că, în Occident, mitul grădinii Edenului „înţeles ca o relatare istoncă“, a devenit o dogmă din care s-a desprins o imagine întunecată a omului și a lui Dumnezeu. […] Știinţa şi unica teologie creştină acceptabilă astăzi contribuie deopotrivă, pe urmele lui Teofil şi Irineu, la evitarea culpabilizării excesive a omenirii bîiguitoare a originilor. Ar fi rău oare dacă odată cu paradisul terestru ar dispărea şi imaginea respingătoare a unui Dumnezeu răzbunător?

(fragment din Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului de Jean Delumeau, Editura Humanitas, 1997, traducere de Horațiu Pepine)

Foto: wikimedia commons