O altă lectură a mitului paradiziac

Jean DELUMEAU
Publicat în Dilema Veche nr. 929 din 27 ianuarie – 2 februarie 2022
O altă lectură a mitului paradiziac jpeg

În Evul Mediu, în Europa creştină, se credea îndeobşte că paradisul terestru se află încă pe pămînt. Era, bineînţeles, inaccesibil, fiind înconjurat de o centură de foc, era păzit de un heruvim cu sabie, dar nu dispăruse. Hărţile îl localizau undeva într-un colţ retras din Răsărit. Călătorii încercau să ajungă pînă la el, iar exploratorii Renaşterii au crezut că au ajuns în locuri care păstrau încă aspecte şi urme ale stărilor privilegiate din minunata grădină a Edenului. Cu toate acestea, sub impulsul a două reforme religioase, primele cărţi ale Genezei au fost comentate într-o altă lumină, iar de aici a rezultat o concluzie înnoitoare: paradisul terestru a dispărut! A fost înghiţit de apele Potopului. În schimb, ştiinţa epocii, în setea sa de cunoaştere, s-a străduit, punînd laolaltă toate cunoştinţele timpului, să localizeze cît mai precis cu putinţă locul unde Dumnezeu a aşezat primul cuplu omenesc înainte de păcat. Localizarea în Extremul Orient a fost abandonată în favoarea unui loc mai apropiat: de cele mai multe ori Mesopotamia, uneori Armenia sau Ţara Sfîntă. Dar în secolul al XVIII-lea un nou fapt a tulburat ordinea lucrurilor. Studiul fosilelor a dovedit că vîrsta Pămîntului avea mai mult de şase mii de ani. Iar foarte curînd s-a tras concluzia că istoria umană este mult mai veche decît s-a crezut, că omul s-a desprins treptat de lumea animală, că nu ar fi putut deci avea de la început acele date „preternaturale” cu care teologii l-au înzestrat generos în savantele lor lucrări. Din acel moment „grădina desfătărilor” s-a spulberat. A fost cel mult transformată de Rousseau şi de Kant în natura securizantă care ocroteşte primele fiinţe umane încă supuse instinctelor. De atunci înainte a fost tot mai clar că paradisul terestru a îmbrăcat o semnificaţie simbolică, cu toate că punctul de vedere oficial al Bisericii s-a străduit încă multă vreme să disimuleze această evidenţă în spatele unei lecturi literale a Genezei.

Or, între paradisul terestru şi păcatul originar a fost o puternică legătură teologică […]. Prin greșeala lui Adam şi a Evei umanitatea a devenit o „masă damnată”, vinovată în întregul ei de păcatul dintîi. Doar jertfa Mîntuitorului a cruțat o minoritate de aleși de la damnarea cuvenită tuturor. Dramatismul teologiei occidentale nu se explică decît prin sporirea hiperbolică a frumuseţilor din grădina Edenului şi a favorurilor extraordinare oferite de Dumnezeu primilor noştri părinţi.

Dar epoca noastră trebuie să recunoască, la fel ca Teilhard de Chardin, că nu există nici „cea mai mică rămăşiţă, nici cea mai mică urmă indicînd ruinele unei vîrste de aur sau a ruperii noastre de o lume mai bună”. Iar pe de altă parte, Iisus a vorbit deseori de „păcatul lumii”, dar niciodată de „păcatul originar” căruia, de altfel, iudaismul antic îi dădea puţină însemnătate, întreaga sa atenţie și năzuinţă fiind îndreptate către „Legămînt”, confirmat apoi şi extins de Christos, în seara sfintei Joi, la întreaga umanitate. Apare atunci întrebarea: nu era posibilă şi o altă lectură creştină a primelor capitole ale Genezei? Ştim astăzi că da. […]

O lectură mai puţin dramatică a istoriei lui Adam și a Evei a fost propusă mai ales de Sfîntul Teofil din Antiohia și de Sfîntul Irineu, doi episcopi care au scris la sfîrșitul secolului al II-lea. Desigur, și unul, și celălalt înţelegeau în mod „istoric” relatarea Genezei privitoare la paradisul terestru şi la păcatul dintîi. Dar ei nu le-au atribuit lui Adam și Evei calităţi „preternaturale”. Dumnezeu le-ar fi dat doar „un principiu de progres” – după expresia lui Teofil – graţie căruia ei puteau să se „dezvolte și să ajungă la perfecţiune”. Cei doi episcopi credeau mai ales că primii noştri strămoşi erau ca nişte copii.

Teofil scria: „Pomul ştiinței era bun și fructele lui de asemenea. Nu era, cum crezuseră unii, pomul ce conţinea moartea, ci neascultarea. Doar asta se găsea în fructul ştiinţei; iar ştiinţa este bună dacă te serveşti de ea cum trebuie. Prin vîrsta lui reală însă, Adam era doar un copil și de aceea nu putea primi ştiinţa cum se cuvine. În zilele noastre, cînd se naşte un copil, el nu poate încă mînca pîine și se hrăneşte mai întîi cu lapte; iar pe măsură ce creşte ajunge să mănînce o hrană mai consistentă”.

Va fi citit Irineu pe Teofil? În orice caz, împărtăşeşte cu el convingerea că Adam şi Eva erau ca nişte copii. „Omul [începuturilor], scrie el, era foarte mic, căci era copil, și trebuia crescînd să ajungă la vîrsta adultă. […] El nu avea încă o judecată matură...”. Iată un alt text al lui Irineu încă şi mai explicit: „[Fiinţele create], de vreme ce nu sînt necreate, sînt mai prejos de perfecţiune căci nou apărute fiind, sînt nişte prunci. Iar prunci fiind nu sînt nici adaptate, nici exersate la conduita perfectă. La fel cum o mamă poate da noului născut o hrană perfectă, acesta nefiind încă apt să digere o hrană potrivită pentru o altă vîrstă, tot aşa Dumnezeu putea da omului perfecţiunea încă de la început, dar omul nu era capabil să o primească, căci nu era decît un prunc”. Această afirmaţie, care figurează în Adversus haereses (IV, 38, 1), e completată ceva mai jos de o alta. „Omul a dobîndit neascultarea din neatenţie şi nu din răutate”. În termeni moderni, am putea spune că, după Teofil şi lrineu, Adam şi Eva s-au cam pripit. Copii fiind, ei au vrut să dobîndească o cunoaştere care nu le era accesibilă decît după ce vor fi crescut. În logica acestei concepţii, Irineu pune răspunderea păcatului dintîi pe seama ispititorului. De altfel, Dumnezeu a „întors adversitatea împotriva aceluia care voise să provoace adversitate împotriva Lui”. A avut, în schimb, „milă faţă de om”. Nu există în scrierile lui Irineu nici cea mai mică referire la „mulţimea damnată” sau la pedepsirea cu infernul a întregii umanități păcătoase.

Teofil şi Irineu cred și unul, și altul că Dumnezeu l-a izgonit pe om din paradisul terestru pentru ca el să se căiască şi a lăsat moartea pentru ca păcatul „să nu fie veşnic“. Teofil scrie: „A fost pentru om o mare binefacere a Domnului de a nu-l fi lăsat pentru totdeauna în starea de păcat şi, într-o anumită privmţă, de a-l fi trimis în pribegie, izgonindu-l din paradis. Osînda avea astfel rostul de a-i permite ispăşirea păcatului într-un anumit interval de timp, iar odată purificat, de a primi o nouă menire“. Irineu o spune încă şi mai explicit: „Iată adevăratul motiv pentru care Dumnezeu l-a izgonit [pe om] din paradis și l-a trimis departe de pomul vieţii și nu, cum îndrăznesc unii să spună, că i-ar fi interzis pomul vieţii din gelozie. Dimpotrivă, din dragoste pentru om a făcut ca acesta să nu rămînă mereu nesupus, ca păcatul să nu fie veşnic, iar răul să nu devină fără leac și fără sfîrşit, i-a curmat aşadar nesupunerea… aducînd moartea şi stăvilind păcatul şi dîndu-i un răgaz prin destrămarea trupului în ţărînă, pentru ca omul, încetînd pentru o vreme să «trăiască în păcat» (Rom, 6, 2) și «murind din acest păcat», să înceapă «a trăi în Dumnezeu»“ (Rom, 6, 10).

Teofil şi Irineu nu privesc cu nostalgie către paradisul pierdut. Ei sînt, dimpotrivă, mult mai sensibili la mișcarea care trebuie să conducă într-o zi pe oamenii de bună credinţă la „vederea lui Dumnezeu“ care le „dă puterea de a rezista păcatului“. Căci umanitatea a primit începînd cu primul păcat o ,,nouă menire“. La fel cum omul, scrie Teofil, şi-a atras moartea prin nesupunere, tot aşa supunîndu-se voinţei lui Dumnezeu el poate dobîndi viaţa veşnică, iar […] cînd va veni Învierea va primi ca moştenire neprihănirea” […].

Or, aceste două voci aflate în deplină concordanţă ne îndepărtează mult de antropologia pesimistă izvorîtă din scrierile Sfintului Augustin și care se bazează pe marele păcat comis de un cuplu desăvîrşit într-o grădină de basm. Teofil și Irineu nu puneau, desigur, la îndoială grădina Edenului şi nici faptul că moartea şi suferința se trăgeau din nesupunerea lui Adam şi a Evei. Ei nu găseau însă, la începuturile Istoriei, mînia unui Dumnezeu care a osîndit și mai ales care va fi condamnat omenirea la infern. Ei au relativizat primul păcat. atribuindu-l unor „copii“. Au fost convinși că omenirea, deşi vinovată la începuturile ei, a primit o „nouă chemare“ și că graţie sosirii Mîntuitorulul și ajutorului său salvator, ea se află pe drumul sfinţeniei şi neprihănirii. Motivul pentru care am expus […] punctul de vedere al celor doi episcopi este acela că, în Occident, mitul grădinii Edenului „înţeles ca o relatare istoncă“, a devenit o dogmă din care s-a desprins o imagine întunecată a omului și a lui Dumnezeu. […] Știinţa şi unica teologie creştină acceptabilă astăzi contribuie deopotrivă, pe urmele lui Teofil şi Irineu, la evitarea culpabilizării excesive a omenirii bîiguitoare a originilor. Ar fi rău oare dacă odată cu paradisul terestru ar dispărea şi imaginea respingătoare a unui Dumnezeu răzbunător?

(fragment din Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului de Jean Delumeau, Editura Humanitas, 1997, traducere de Horațiu Pepine)

Foto: wikimedia commons

Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.
O lume a poveștilor jpeg
O lume a poveștilor
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
André Scrima: Ziua una şi a opta jpeg
André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Theodor Pallady jpeg
Un Sisif în robă franciscană
Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Zizi și neantul jpeg
Iarbă verde și obligativități
Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Care ar fi playlist-ul ce v-ar alunga pe dumneavoastră de la o demonstrație?
Blocul, strada, etajul și apartamentul jpeg
Blocul, strada, etajul și apartamentul
În locul garajului a apărut un parc, la fel de lipsit de imaginație din punct de vedere urban ca și lamele de blocuri din spatele unității militare, dar care, cu zonele sale verzi, evoca peluza spălătoriei de steaguri.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce caută americanul în Europa?
Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.