Prin casă

Îmi aduc aminte de gesturi, atitudini și obiecte cîndva obișnuite acasă. O parte dintre ele, evident, s-au pierdut. Le adaug în albumul lucrurilor de altădată.

De pildă, capotul. Celebrul capot. Sigur, mai sînt doamne care-l poartă, dar, în copilăria mea, părea o instituție. Bunica mea trăia, practic, în capoate. Avea o parte de dulap de capoate, o garederobă întreagă. De vară, de iarnă, căptușite, cu imprimeuri sau nu, toate erau pe talie, pe linia feminină veche. Nu-i ascundeau silueta, ci dimpotrivă, i-o subliniau. Se situau pe undeva între rochie și capot. Imaginea bunicii mele care mi-a rămas e trebăluind pe la bucătărie cu țigara Mărășești în țigaret și cu o talie de viespe în capoatele anterior pomenite: un fel de Merle Oberon ori Vivien Leigh la cratiță. Dar la cratiță cu demnitate și feminitate.

Sigur că tot bunica avea și un capot din cele clasice, matlasate, care ne-au marcat copilăria comunistă. Ba chiar mi-a făcut și mie cadou unul bleu, pe care l-am purtat mult timp. L-am considerat uniforma oficială domestică. A fost urmat, la un moment dat, de unul roz și de altul roz-mov cu modele. Capoatele astea matlasate nu mai erau pe talie, cădeau cumva otova. Silueta nu mai era vizibilă. Erau ca o armură de protecție amestecată cu o declarație mai curînd simbolică a feminității utilitare. Iarna a apărut sinistra variantă a capoatelor de molton în culori terne. Cred că, inițial, acestea erau doar capoate de spital. Țin minte și acum pacienții îmbrăcați cu unele din acestea, roz sau maronii, ieșiți pe stradă să-și cumpere cîte ceva de la magazinele din jurul spitalelor. Dacă ar fi să generalizăm exagerat, întreaga țară se transformase într-un imens spital. Bunica mea căzuse și ea, din păcate, victimă acestui fenomen: în ultima perioadă, ajunsese să poarte un asemenea capot, care făcea față intemperiilor și pe sub care silueta nu mai conta. Capoatele astea au făcut trecerea către o altă piesă vestimentară casnică, dar și destinată excursiilor scurte și utilitare de aprovizionare: și anume treningul unisex. Nu voi scrie mai mult despre el, pentru că nu intră în modele uitate din casele copilăriei mele.

Dar intră acolo alte țesături din casă. Din casa bunicilor, în special. Era o modă a acoperitului lucrurilor. Totul era sufocat de exces și pufoșenie. Parcă era considerat indecent ca o bucată de podea sau de mobilă să rămînă neacoperită. Casele, unele dintre ele, arătau ca un fel de muzeu denaturat al satului în care era expusă, exagerat, pretutindeni, un fel de potențială zestre. Era o țară adusă la oraș, în care piesele din lada de zestre nu mai erau cele autentice, ci niște copii urbanizate, dar nu pînă la capăt. Care lăsau loc din plin gustului îndoielnic spre mizerabil și kitsch-ului.

Sigur că, în perioada în care mă lăfăiam, la bunici, în această uriașă ladă de zestre, nu știam și nu percepeam toate cele enumerate mai sus. Chiar și atunci, nu toate cuverturile, carpetele, fețele de masă îmi plăceau, dar le consideram de la sine înțelese. De-ale locului. Nu le puneam la îndoială nici utilitatea, nici existența: dacă erau acolo, de ani, în casă, însemna că or fi avut vreun rost. Ei știau ce și cum, și presupuneam că asta era formula realității.

Realitatea asta consta, de pildă, dintr-o cuvertură dintr-un fel de imitație de blană roșie, mițoasă, pe patul bunicului meu. La început era moale și atingerea ei era plăcută. Treptat, roșul a devenit mai curînd un roz și textura ei s-a scorojit pînă la asprime. Dar tot pe ea ne-am făcut veacul, bunicul meu și cu mine, dedesubtul ceasului cu cuc. Care, la început, ne fascina pe toți cu precizia lui și cu insistența micii păsări de lemn să anunțe riguros orele și jumătățile. Apoi, de la un moment dat, cucul a decis să nu mai descindă din căsuța lui. A rămas pe perete, însă, în memoria vremurilor de aur de altădată.

Eu însămi am fost, mai întîi, o fetiță ușor supraponderală care nu ajungea cu picioarele nici pînă la jumătatea patului, cînd se așeza sprijinită de pernele-n dungi și de spătarul de lemn al patului, în dreptul lămpii cu un abajur de paie și al sobei cu lemne. Apoi, o adolescentă ceva mai longilină, ale cărei picioare ajungeau pînă la marginea patului și care contempla, pe lîngă omniprezenta lampă cu abajur de paie, un radio mic, care prindea cel mai des BBC-ul, și o sobă cu gaze, de acum. Și, în cele din urmă, o persoană deja adultă, ale cărei picioare atîrnau deja din pat și care învățase să tacă alături de bunicul ei. Și să poată face asta destul timp, cu bucurie.

Îmi amintesc de încă multe lucruri, din casa bunicilor, care nu mai sînt uzuale. Cum ar fi ceea ce ei numeau policioare și care erau din loc în loc, plasate pe pereți și populate cu oale de lut, în general, de diverse mărimi și culori. Cutiile din metal ușor ruginite în care se țineau ațele și acele, precum și unele mai mici pe care le umpleau cu dropsurile bune de supt la televizor, înainte de culcare.

Dar despre ele, altă dată.