25 de ani
Pe 28 decembrie m-am întîlnit cu Piticu, la Romană, la coloane, ca să-i dau banii pentru Revelion. Adevărul e că nici acum nu-mi dau seama cum de mă lăsaseră ai mei, la 17 ani, să plec cu niște necunoscuți în creierii munților – însă maică-mea trecea printr-o depresie nouăzecistă, iar taică-miu îi ținea isonul cu o nevroză cardiacă, așa că poate nici n-au băgat de seamă. Eram oarecum îndrăgostită de Piticu, dar n-aș fi recunoscut nici un ruptul capului. Avea ceva din „băiatul interzis”, un pic șmecher, un pic golănaș, nu m-aș fi apropiat de el, mai ales că mereu avea ca atașament cîte o gagică. Învățasem să prefer băieții mai cuminți, ca să fiu sigură că partea erotică se rezuma la pupături și pipăieli prin haine.
Am plecat chiar pe 31, la șase dimineața, o gașcă destul de mare, din Gara de Nord. Nu mai știu ce aveam în rucsac – probabil doar niște haine și ceva mîncare, băutura nu mă interesa pe vremea aia, îmi amintesc însă că dosisem bine un pachet de țigări Rothmans, din cele de Luxe, cu filtru „de aur”, mă apucasem de fumat de curînd, fumam cînd și cînd. Am schimbat vreo două trenuri personale, am făcut chetă pentru nași, iar de la Cîmpulung am luat-o la picior vreo douăzeci de kilometri, spre cabana Voina, pe drumul care înconjura lacul și barajul, „monomul” îl deschidea craioveanca, o fată înaltă și zveltă care mai mult zburda decît pășea, așa că mi se părea că semăna cu o antilopă gnu. „Măturică” cred că era Groapă, explicabil, el căra în spate jumătate din mîncarea grupului, la Cuca nu găseai nimic de mîncare. Era zăpadă, dar puțină, speram că o să dăm de ea ceva mai sus. N-am cîntat nimic pe drum, nici măcar „imnul nostru preferat (e un imn despre căcat)”, dar eram veseli, mie îmi cam dădea tîrcoale Mowgli, probabil că își făcea planuri cu ce fată o să doarmă în pat ca să-i țină de cald, se știa că la cabană, spre dimineață, cînd se stingea focul din sobă, camera cea mare cu priciuri se transforma într-un ghețar. Odată, la Babele, am scos aburi pe gură toată noaptea. Mowgli era un tip frumușel, dar cam infantil. Avea, în schimb, niște buze groase, senzuale, de parcă ar fi fost siliconate – aș spune azi –, era un privilegiu să te săruți cu el. De altfel, m-am și sărutat o dată, dar într-o altă excursie, cred că în grupurile astea de munțomani toată lumea se săruta cu toată lumea, la un moment dat.
De la Voina am continuat încă vreo oră și jumătate prin pădure, spre cabana Cuca (oare chiar mai există cabana asta de la capătul lumii care îmi bîntuie niște vise?). Peisajul deja se schimbase, intraserăm într-un mic paradis hibernal – zăpada destul de mare scînteia sub un soare cu dinți neașteptat, noi eram primii care croiam poteca. Pe vremea aia, încă mai suportam zăpada și frigul sau cel puțin nu le băgam în seamă, nu mă torturau ca acum. Am lălăit-o pe drum, ne-am bulgărit un pic, Mowgli arunca bulgări cu predilecție în direcția mea, era clar, mă întrebam dacă merita să mă cuplez cu Mowgli sau nu.
Am ajuns la cabană uzi fleașcă, dar fericiți, ne-am cazat în camera cu 12 paturi care pe unde a apucat, ne-am pus la uscat șosetele și bocancii, pe atunci nu existau Decathlon și alte magazine șmechere, așa că echipamentul de munte era mai mult încropit. Cabanierul ne făcuse deja focul în cameră, apoi ne-a pus în brațe niște lemne, „mai departe vă descurcați voi!”. Da, șefu’’! Apoi ne-a zis că putem să facem ce vrem, doar să nu-i dăm foc la cabană (așa că să fumăm afară, la locul de fumat). Cabana asta era incredibilă – nu doar că nu găseai nimic de mîncare, dar în afară de un pat în care să dormi nu găseai chiar nimic. Nu exista curent electric, seara se aprindeau niște lămpi cu carbid, nu exista apă, doar la un izvor la vreo douăzeci de metri de cabană, despre bude nu-mi amintesc nimic. Probabil că așa au arătat toate cabanele de odinioară – adăposturi fără pretenții, în sălbăticie, cu un strict necesar pentru drumețul ostenit.
Pentru că aveam destule lemne, am făcut un foc de tabără în spatele cabanei ca să ne să prăjim niște slănină și ca să-și îndeplinească tot munțomanul marele vis – să-și aprindă „cărpăciorul” direct de la foc. S-au deschis și primele sticle, eu nu eram în stare să beau nici măcar o bere întreagă, însă am tras un „cărpăcior” ca să nu fac opinie separată. Am băgat și primele cîntece, nu aveam chitară, dar mergeau și fără, am zis-o și pe aia cu „cînd te scuturi de zăpadă (sau de mătreață), nu știi cît ești de frumoasă!”. Pe la cinci era deja beznă, așa că am intrat în sala de mese ca să o decorăm festiv cu te miri ce și să ne pregătim pentru Revelion. Groapă și-a deșertat rucsacul – avea înăuntru inclusiv o oală cu sarmale, niște fete aduseseră și o salată de boeuf, festin, ce mai! Băuta a continuat. Ni s-au alăturat și vreo trei studenți cazați în anexă, care mi s-au părut interesanți pentru că aveau la ei casetofon (pe baterii, desigur), așa că s-au încins și niște dansuri, am tropăit cu bocancii noștri de se zguduia cabana, cabanierul n-a zis nimic, „doar să nu-i dați foc!”. Pe la zece erau cu toții praf, urlau „La mulți ani!“ ca smintiții, mă tot feream de Mowgli care își luase porecla în serios și făcea ca maimuța. Ce pocnitori? Ce artificii? La douășpe era deja liniște. Miezul nopții m-a prins sărutîndu-mă romantic cu unul dintre studenți, lîngă casetofonul care îngîna ceva folk gen „te uită cum ninge decembre”. Și afară chiar ningea ca-n povești. Ne-am mai sărutat vreo oră, nu ne-a deranjat decît Groapă care mînca beat, singur și trist din oala lui de sarmale și la un moment dat a început să înjure: „Care mi-a șutit cărpăciorul?”. A doua zi, nimeni din gașcă nu mai avea țigări, iar eu mergeam în pădure ca să fumez plină de importanță din Rothmans-ul meu cu filtru „de aur”.
Și ziua de întîi a fost memorabilă. Pentru că gașca mea de munțomani era complet tuflită, am urcat cu noul meu iubit și cu studenții lui vreo patru ore pînă pe creastă. Traseu greu, zăpadă pînă la brîu, înotam prin ea pur și simplu. Cîtă energie ai la 17 ani, cînd te poți bizui pe corpul tău perfect, cînd n-a intervenit încă uzura, cînd viciile de adult n-au apucat să te blegească! Sus era ceva de vis, se vedeau culmile Făgărașilor, toate lumea ni se așternea la picioare. A doua zi ne-am întors acasă tot cu trenuri personale. L-am căutat pe iubitul meu student pe la cămine pînă cînd mi-a dat papucii, mi-a zis că n-are nevoie de-o prietenă sau cel puțin nu de una ca mine, elevă într-a unșpea, că vrea o femeie „mai cu experiență”. N-am suferit prea tare, oricum eram oarecum îndrăgostită de Piticu.
25 de ani mai tîrziu, mă trezesc pe 1 ianuarie 2022 cu o durere de articulație care mă sîcîie de ceva vreme. Mă doare și umărul, durerea coboară pe braț. Mă dau cu un gel și în același timp mă întreb cu îngrijorare: ce-o fi cu durerea asta de nu-mi mai trece? Totuși, remarc că sînt vie și, din fericire, nici prea mahmură nu sînt, poate doar un pic tuflită, iar am combinat vin obișnuit cu spumant de Revelion, deși mi-am propus să nu mă ating de spumant, e periculos. Însă m-am culcat decent, un pic după ora 1. Și ca să nu zac chiar toată ziua, îl conving pe I. să facem cîțiva pași. Pînă la mașină. Afară e plăcut, o atmosferă de primăvară. Mergem în centru, avem noroc și găsim o masă liberă la Green Hours deși nu făcusem rezervare. Lume bună și relaxată. Bem cîte o bere, e perfectă, mîncăm și o ciorbă de potroace, chiar dacă nu sîntem mahmuri, doar așa, preventiv. Avem în față un an nou-nouț, plin de promisiuni, las’ că o să fie mai bine, apar și niște lăutari care încep să cînte și tot cîntă, corabia nu se scufundă, nu încă, deși toate începuturile de an au ceva de sfîrșit de lume. Ajung acasă aproape fericită și îmi amintesc de Revelionul de la cabana Cuca, la lămpile cu carbid, cu zăpada cît casa, și de oala cu sarmale a lui Groapă. Umărul parcă nu mai doare atît de tare. Unde au dispărut 25 de ani?
