Un reper ortodox în inima Occidentului
Olivier Clément (1921-2009) este un autor cunoscut și îndrăgit în Ortodoxia românească, chiar înainte de 1989, dar mai ales după această dată, cînd operele sale au început să circule neconstrîns în mediile ecleziale. A fost un teolog al serenității, un om al dialogului ecumenic, apropiat de Vladimir Lossky, de avva Sofronie de la Essex și de Părintele Dumitru Stăniloae, căruia îi rezerva o veche admirație fraternă. Convertit la Ortodoxie, după o tinerețe atee, Clément s-a cufundat în universul biblic și patristic, de unde a extras temele și argumentele unei apologetici creștine contemporane. Deși a predat multă vreme la Institutul Teologic „Sfîntul Serghie“, din Paris – un bastion al rușilor albi exilați –, autorul francez nu s-a identificat cu tradiția apocaliptic-dostoievskiană a intelighenției ruse, ci mai curînd cu cea post-bizantină, manifestată din Italia renascentistă, pînă la experiența spirituală bucureșteană a „Rugului aprins”. Orizontul său inspirator a fost mai curînd grec decît slav, mai apropiat de școala alexandrină și de Părinții cappadocieni decît de misticismul etno-mesianic al celei de-a treia Rome. De la Berdiaev, Lossky, Florensky sau Evdokimov a preluat însă imperativul etic al confruntării cu marxismul și critica secularizării occidentale, cărora le-a opus o visată renaștere ortodoxă, la fel de benefică pentru Apusul „dezvrăjit” și pentru rezistența de catacombă din lumea comunismului real. Propria lui descoperire despre integritatea apostolică, dogmatică și liturgică a creștinismului răsăritean l-a determinat să creadă, cu o deplină autenticitate existențială, în formula ex oriente salus.
A știut să surmonteze atît zelul (adesea strident) al convertitului, cît și relativismul interconfesional, făcîndu-se deopotrivă respectat pe scena intelectuală majoritar stîngistă a Franței lui 1968 și în marginalizatul catolicism din Hexagon. O dovadă în acest ultim sens e chiar faptul că Papa Ioan Paul al II-lea l-a chemat să compună meditația pe care a citit-o în Vinerea Mare din 1998, cu ocazia celebrării via crucis la Colosseum-ul din Cetatea Eternă (loc prin excelență martiric & memorial). L-am cunoscut și eu pe ilustrul autor, pe vremea studiilor doctorale, atît la biserici ortodoxe pariziene, cît și acasă la domnia-sa, cu ocazia unei invitații pascale. M-am bucurat că blîndul teolog a dorit să-mi prefațeze cartea apărută ulterior la Desclée de Brouwer, iar micul omagiu pe care i-l aduc aici nu face decît să compenseze, pe cît posibil, vina de a nu-l fi regăsit, la timp, atunci cînd am revenit pe malurile Senei, ca ambasador al României.
De curînd, la Editura Spandugino a apărut (în colecția de spiritualitate augustinian botezată „Interior intimo meo“ și sub excelenta înfățișare grafică specifică acestei case editoriale) traducerea cărții pe care Olivier Clément a intitulat-o Transfigurarea timpului în lumina tradiției ortodoxe. Volumul ne propune o analiză a timpului ciclic (propriu religiozității precreștine și păgîne), evocă dinamica revelației biblice, prin care Dumnezeu „coboară în timp”, descrie iconomia Sfîntului Duh ca pecete a „timpului îndumnezeit”, notează caracterul eshatologic al eonului creștin, punctează limitele conștiinței istorico-ecleziale, descrie raportul dintre dezvoltarea doctrinară și sacralizarea Tradiției, se deschide spre emergența Împărăției divine (în sufletul pătruns de har, precum și în dimensiunea Judecății de Apoi), lăsînd loc, în final, unei reflecții despre iad (despre care nu poți vorbi decît la persoana I). Paginile se răsfoiesc parcă singure, căci autorul francez scrie fluent, dozează ideal erudiția și ideația personală, pune în fiecare paragraf amprenta sa radios „clementă”, dat fiind că nu compune pentru a „edifica” și nici pentru a dezminți sau incrimina, cît pentru a mărturisi și a suscita în fiecare cititor dorul comuniunii efective.
Și prin această nouă apariție editorială, Olivier Clément se adaugă personalităților occidentale (de talia unor Kallistos Ware, J.A. McGuckin, Placide Deseille, Seraphim Rose, Maxime Egger, Gabriel Bunge și cîți alții) care le (re)descoperă ortodocșilor „nativi” vastitatea unui tezaur de credință răsăriteană adesea ignorat sau mutilat, fie prin complexul deprecierii de sine, fie sub presiunea unor mimetisme obsedate de „aggiornamento”. Nu e nimic surprinzător aici, de vreme ce „Duhul suflă unde voiește” (Ioan 3,8)...
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
