Interior și exterior

Pandemia ne-a schimbat, celor mai mulți dintre noi, percepțiile asupra interiorului și exteriorului. Un timp, cel puțin, locuința fiecăruia a devenit o fortăreață, o cameră de refugiu, o chilie. În care doar membrii familiei, în caz că existau, și, poate, curierii mai pătrundeau.

Am trăit într-un fel de autoimpusă închisoare. Chiar mă simțeam ca-ntr-o celulă, cu atît mai mult atunci cînd curierii îmi lăsau tava cu mîncare (comenzile) la ușă. Eram prizoniera fricilor colective și a propriilor mele frici. Exteriorul mi s-a părut, un timp cel puțin, o mare întunecată și-nvolburată, în care, dacă puneai piciorul, nu știai dacă vei mai ieși. Dacă priveai chiar în treacăt pe fereastra spre lume, așa cum numea o prietenă de-a mea televizorul, nu vedeai decît amenințarea morții. Moartea, care pînă atunci părea o abstracțiune sau ceva ce li se putea întîmpla doar altora și tu-i puteai fi cel mult spectator, devenise o realitate. Ca-n Masca Morții roșii a lui Poe, se transformase într-un personaj care ți se putea strecura pe ușă sub diverse înfățișări.

Ca să te ferești de ea, trebuia să alegi, pe cît posibil, interiorul. Raportul dintre interior și exterior trebuia iar schimbat, nu prea aveai încotro. Îmi amintesc cum în anii ’80, deși eram adolescentă, în raportul dintre exterior și interior prima interiorul. Pentru că, în alt mod, și exteriorul de atunci era ostil. Casele începuseră să fie, exagerînd, un fel de fortărețe medievale în care fiecare-și construia un refugiu. Nu era, ca-n anii din urmă, un refugiu împotriva bolii și a morții vizibile, pîndind la colț. Ci în fața uneia mai lente, moartea unei lumi în care am fi vrut, de fapt, să trăim. Mai mult și mai grav de atît: moartea amintirii acelei lumi, în cazul celor mai mulți dintre cetățenii societății socialiste multilateral dezvoltate. Se pierduse, cumva, instinctul acelei lumi, al unei lumi a normalității, a firescului, a adevărului. Al unei lumi în care binele era cu adevărat bine și răul rău, și nu le-ncurcai între ele pentru că răul ajunsese să se deghizeze în bine ca un lup în blană de oaie. Iar binele ajunsese să nu mai fie recunoscut, percepția asupra lui se deformase.

Atunci, oamenii se fortificaseră în interioarele lor, în care, cel puțin pentru unii, noțiunile astea încă nu erau complet disimulate și topite într-o mocirlă comună. Acasă, și pe vremea de atunci, putea fi bine. Era timpul în care cărțile te puteau proteja de exteriorul intruziv și manipulator. Era timpul în care oamenii chiar se refugiau în ce fel de cultură puteau ca să uite de cenușiul și de ordinea inversată a lucrurilor din exterior. Nici nu prea aveau în ce altceva, mai facil, să se refugieze: bunăstarea materială nu era chiar atît de la îndemînă, deliciile societății de consum și ale culturii populare nu prea pătrunseseră încă, nici măcar program la televizor nu prea exista, să călătorești nu prea puteai. Îți mai rămînea, ce-i drept, alcoolul, care încă se mai găsea. Ascultarea muzicii, erau discuri și pick-up-uri. Ieșitul la restaurant ori la bar, căci și acestea puteau fi opțiuni. Și mersul la film putea fi o variantă. Dar, cu excepția Cinematecii, unde chiar aveai ce vedea, în celelalte cinematografe erau puține filme și, de cele mai multe ori, mediocre. La Cinematecă era o problemă cu biletele, nu se intra chiar atît de ușor. Ca și la teatru, de altfel, unde trebuia să stai la coadă. Mai rămîneau concertele și opera, pentru cine era în stare să le guste. Și sportul, pentru cine se simțea apt.

Dar majoritatea oamenilor se refugiau, totuși, în propriile lor locuințe. Unii, destui, care aveau rude pe acolo, o făceau la țară. Acolo mai găseai ce să mănînci și aveai mereu ceva de făcut. Dar, la oraș, destui, de voie, de nevoie, ca să-și omoare  timpul, să se informeze și, de ce nu, să-și mai hrănească fanteziile, citeau. Cumva, pe atunci, o parte din ceea ce azi ar fi definit drept cultură înaltă căpătase atributele culturii populare. Romane de Hardy, ori de Sebastian, ori chiar de Balzac, Flaubert și Stendhal, apărute în Colecția „Romanul de dragoste°, erau devorate de femei cu studii medii. Despre care, mult mai tîrziu, aveam să aflu că sînt publicul consacrat al produselor culturii populare, precum romanele Barbarei Cartland ori ale Sandrei Brown. Dar atunci, în România, ele erau ca și inexistente. În schimb, o puteam auzi pe bunica mea, de profesie casnică, povestindu-mi Mănăstirea din Parma ori Accidentul cu lux de amănunte, trăindu-le intens.

Era o lume în mare măsură de interior. Ne-am întors la o altfel de lume de interior cu ocazia pandemiei. În loc de Colecția „Romanul de dragoste“ ne-am hrănit nevoile evazioniste la Netflix, pînă-n punctul în care aproape că ne-am luat de păr de dragul unor filme și seriale. Asta, desigur, într-o perioadă în care fiecare dintre noi s-a radicalizat, s-a mai sălbăticit și a crezut tot mai mult în propriile ficțiuni, în detrimentul celor colective. Dar simt (și sper) că e pe cale să se întoarcă o lume a exteriorului, în care să reîncepem, cu pași mici, să ne mai armonizăm unii cu alții.