Pamfletul violenței
Halucinante cele două episoade petrecute zilele trecute, în Mogoșoaia și Brașov, episoade care au readus, pentru puțin timp, în discuția publică o veche și adîncă meteahnă socială din România: violența împotriva femeii. Spun „halucinante”, nu pentru că ar fi singulare, izolate, inedite și nici pentru că agresorii sînt politicieni, ci mai degrabă pentru că „scuzele” prezentate de aceștia, odată ce agresiunile le-au fost mediatizate, relevă o înfricoșătoare normalizare a mentalității de cavernă.
Primul caz a avut loc pe 27 ianuarie – în timpul unei ședințe a Consiliului Local din Mogoșoaia, Felicia Ienculescu-Popovici, consilieră USR, a fost amenințată și agresată fizic de doi colegi, Valentin Ene și Dinu Gheorghe, reprezentanți ai PNL, respectiv PMP.
„Dacă vreodată mai aud în viața mea că mai puneți să mai sune reporteri pe nevastă-mea sau pe fii-mea vă las în căruț cu rotile, credeți-mă. Chiar dacă mă duc la pușcărie cinci ani, șase ani, șapte ani, vă las în căruț cu rotile” – a sunat amenințarea lui Valentin Ene.
Ulterior, consiliera a povestit episodul la Digi24: „Am fost bruscată, luată de umeri și mi s-a smuls telefonul din mînă. Nu era prima dată cînd eram amenințată de acest consilier. Un alt consilier a început și el să țipe la mine în legătură cu o hotărîre. Au sărit pe mine probabil cu intenția de a-mi lua telefonul, telefonul a căzut, dar a continuat să filmeze. M-am speriat și am țipat după ajutor. De față mai era președintele comisiei, dar nu a intervenit în nici un fel”.
La doar cîteva zile după episodul din Mogoșoaia, în Brașov, un lider local al Tineretului Național Liberal, Bogdan Pintilie, a postat pe Facebook o fotografie trucată, pe post de „glumă”, după cum a susținut mai apoi. Fotografia o reprezenta pe Flavia Boghiu, viceprimarul Brașovului, „retușată” cu un ochi învinețit.
În primul caz, cei doi consilieri și-au prezentat demisiile „de onoare”, însoțite, pe de o parte, de justificări, pe de alta, de celebra deja în politica românească „răzgîndire”.
În ceea ce-l privește pe Valentin Ene, cel care a amenințat-o pe doamna Popovici că o va lăsa în scaun cu rotile, acesta a găsit de cuviință să posteze pe contul său de Facebook o notiță „lămuritoare”, în care, după ce și-a cerut scuze, și-a etichetat comportamentul drept un „incident regretabil”, spunînd totodată că „Nu aveam voie să fac așa ceva”. Cu alte cuvinte, în spatele regretelor, nu a existat decît conștientizarea unei pedepse legale, a unei interdicții sociale? Ce s-ar fi întîmplat dacă „ar fi avut voie”?
Au urmat, mai apoi, justificările care au mers de la „stres” la „un episod de nebunie”, domnul Ene invocînd faptul că familia i-a fost hărțuită „de diverse persoane fizice, dar și de persoane care s-au recomandat ca jurnaliști”, aruncînd un blam chiar asupra victimei sale: „Întrebați de unde au contactul meu, au precizat-o în clar pe doamna Popovici”. Urmează și cîteva jelanii retorice: „Cu mîna pe inimă, pot spune că niciodată nu am fost violent, nu am fost agresiv. Cînd mi s-a atacat familia, însă, am avut un episod de nebunie pe care nu pot să îl justific”, însă, după cum scrie în continuare, găsește justificările: „M-a sunat astăzi și domnul primar. Mi-a cerut demisia. I-am spus că o va avea. Și eu mă gîndeam la acest lucru și voiam să fac acest gest, deoarece s-a depășit de mult limita toleranței mele pentru tipul de circ și provocări făcute de anumite persoane în politica noastră locală. Nu sînt făcut să rezist la porcăriile cu care alții sînt dispuși să mă provoace, și s-a văzut. Și nu sînt singurul supus acestor provocări. Toți colegii mei consilieri au avut parte de tratament asemănător. Se pare că eu sînt însă cel care a cedat”.
În ceea ce-l privește pe al doilea consilier de la Mogoșoaia, Dinu Gheorghe, acesta, după ce și-a dat demisia, s-a gîndit mai bine și și-a retras-o, declarînd pentru g4media.ro: „M-am convins că nu vreau să demisionez după ce am văzut a doua filmare. Acolo se vede că eu nu am agresat-o pe doamna de la USR. N-am bătut-o așa cum spune. Eu am rugat-o să nu filmeze. E o lege care spune că nu are voie să filmeze, pentru că acolo erau și documente… I-am luat telefonul, da, dar în a doua filmare se vede că nu am atins-o cu nimic. Ea s-a repezit la mine să îi dau telefonul și i l-am dat (…). Acum îmi pare rău de ce s-a întîmplat. Să știți că eu sînt un om civilizat”.
În al doilea caz, cel de la Brașov, după ce și-a dat demisia (motivînd că „subiectul a fost exploatat politic”), Bogdan Pintilie a comentat că a luat această decizie nu pentru că i-ar fi cerut-o cineva (mai mulți reprezentanți ai PNL, inclusiv președintele partidului, Florin Cîțu, făcînd-o), ci pentru că „așa” a simțit, fiind o decizie „asumată”, precum „asumată” îi este și postarea fotografiei (!).
Referitor la fotografie, Pintilie a prezentat-o drept „pamflet”, amintindu-mi de un alt caz mediatizat acum cîțiva ani, cel al Danei Budeanu, o starletă de YouTube care s-a dezlănțuit într-o emisiune online: „Ele trebuie altoite! Nu instig la violență, bă, tîmpito, astea-s figuri de stil!”. În cazul starletei, îndemnul „ele trebuie altoite” era „o figură de stil”, în cazul tînărului politician, imaginea unui ochi învinețit este „un pamflet”.
De altfel, în scuzele publice pe care le-a prezentat doamnei Flavia Boghiu, Pintilie a strecurat cu dibăcie atît scuze pentru „toate femeile victime ale violenței”, cît și un „deși”. „Deși poza nu îmi aparține și am scris în textul postării că este un pamflet, regret că a fost interpretată greșit și că am atins un subiect atît de sensibil, cu care foarte multe femei se confruntă.”
Subiect „sensibil”, realitate dură
Dar cum poți interpreta greșit un îndemn la violență? Să găsești ilară perspectiva ca cineva să fie bătut? Cine ar putea să se amuze de așa ceva și să pretindă că are toate țiglele pe casă?
În ceea ce privește subiectul „sensibil” la care a făcut referire domnul Bogdan Pintilie, acesta este, în fapt, o realitate dură. Potrivit ultimelor statistici, publicate pe site-ul Poliției Române, numărul femeilor care au fost victime ale violenței a crescut în 2021 cu 10% (în ultima vreme, potrivit Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse, tendința fiind în creștere, de la an la an). Din numărul total al victimelor violenței domestice, 65% sînt femei şi 17% minori. Însă toate aceste date provin doar din reclamațiile primite și doar din cazurile care ajung în atenția poliției.
În realitate, cazurile de violență împotriva femeii sînt mult mai multe. Potrivit unui alt raport, aparținînd Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, doar 23% din româncele care sînt victime ale hărțuirii sexuale sau cele care au suferit o formă de violență fizică au mers la poliție, reclamînd doar cazurile extreme de violență.
De ce femeile suportă violența în tăcere?
O femeie care tace cînd este agresată e o femeie care se teme. Înainte să ne grăbim s-o judecăm, să ne gîndim că nu toate femeile au vizibilitatea unui politician. Nu toate sînt independente financiar și nu toate au pîrghiile independenței emoționale. Nu toate au sprijin din partea familiei, a prietenilor, a societății.
Cînd vorbim despre violență împotriva femeilor, nu vorbim doar despre agresiune fizică, ci și despre insulte, amenințări, umilințe – violența fizică mergînd mînă în mînă cu violența psihologică. Acel tip de violență, care nu se „vede”, e greu de demonstrat, greu de prins în statistici, și astfel devine, de cele mai multe ori, minimalizată, „normalizată”, tratată ca un „pamflet”. Iar o societate care normalizează violența, care preferă să judece în loc să asculte, să rîdă, consimțind astfel la actele de agresiune, devine, la rîndul ei, un agresor – poate cel de care se teme cel mai mult o femeie care tace atunci cînd este în pericol acasă, pe stradă sau la locul de muncă.
Foto: wikimedia commons
