Prima ieșire în străinătate
August 1990
A doua zi luăm trenul internațional dis-de-dimineață, eu n-am putut să dorm toată noaptea de la atîta nerăbdare, așa că mă pregătesc să dorm în tren. Avem sandviciuri cu șuncă de Praga, prăjitură făcută de mama-mare și apă. Cu noi mai călătorește o vecină din bloc, Ibi, care merge la rudele ei de la Budapesta. E o doamnă fină, tînără, cu ochelari.
– E foarte frumos la Budapesta, o să vedeți. Să mergeți neapărat pe strada Vaci, acolo e bine pentru cumpărături, sînt haine ieftine.
– Strada cu vaci? mă mir eu.
– Nuu, doar se scrie Vaci, am zis așa ca să găsiți ușor. Și să mai mergeți la Podul cu Lanțuri și la Parlament, în Buda.
– Buda se cheamă așa pentru că acolo sînt multe veceuri publice?
Tanti Ibi rîde, dar nu-mi mai răspunde.
– Să mai mergeți pe insula Margareta, e așa de frumos! mai zice ea. Și dacă aveți timp, mergeți la Szentendre, adică la Sfîntul Andrei... e un orășel lîngă Budapesta, se poate ajunge cu metroul.
Eu de-abia aștept să mergem în toate aceste locuri, însă nu mă pot abține să întreb:
– Au la Budapesta grădină zoologică? Au cumva și parc de distracții?
Tanti Ibi rîde din nou, apoi oftează:
– Au de toate, exact ca-n Occident. De cînd sînt mică îmi doresc să ajung acolo, doar că nu a fost voie! Acolo e mătușa mea, verișori. Din iarnă pînă acuma, am fost deja de trei ori și vreau să plec pentru totdeauna. Budapesta e cel mai frumos oraș din cîte se există... o să vedeți!
Trenul se pune în sfîrșit în mișcare. Nu știm exact cîte zile vom sta la Budapesta și unde vom dormi. Hotelurile sînt prea scumpe, tanti Ibi ne-a zis că vom găsi cu siguranță o gazdă în gară, sînt multe gazde care oferă acum cazare pentru turiștii români. Ne va ajuta ea cu traducerea.
Adorm, cad într-un somn foarte adînc pînă cînd mă scutură mama ca să mă trezească.
– Adina, parcă voiai să vezi cum arată granița!
Tresar din somn și mă reped la fereastră, îmi doresc să văd granița mai mult decît îmi doresc în fiecare an să văd marea. Dar sînt dezamăgită – granița nu e decît o fîșie de pămînt prăfos, ca un cîmp, cu o bucată mare de cer deasupra, al nostru și al lor. Atunci, ce-i așa mare scofală cu granița asta? Tot timpul i-am auzit pe oamenii mari care ziceau: „Să trecem granița, să fugim peste graniță, să scăpăm de aici!“. Apoi se uitau la mine și-mi ziceau: „Tu să nu cumva să spui așa ceva la școală!“. De ce e o graniță e atît de specială? Ce poate fi Dincolo? – m-am tot întrebat eu. Mă așteptam cumva ca pe graniță să crească palmieri pe care i-am văzut doar în filme, cocotieri, portocali plin de portocale și bananieri cu banane ciorchine, să văd munți și lacuri, mări și oceane, să văd animale sălbatice precum lei și tigri care trec nestingherite dintr-o parte în alta. Nimic din toate astea! Iar trenul nostru tocmai se oprește în mijlocul cîmpului.
Stăm acolo vreo oră, timp în care apar vameșii unguri, sînt fioroși, cu mustață, fumează țigară de la țigară pe lîngă tren, apoi fac percheziție, ne cer pașapoartele. Vameșii vorbesc între ei în ungurește, dar o rup un pic și pe românește.
– Unde merge voi? ne întreabă unul dintre ei.
– Mergem în vacanță, zice pașnic Anton. Să vedem și noi Budapesta!
– Bagaje? mai întreabă el după ce ne verifică actele și se încruntă un pic la mine.
– Uite, astea-s ale noastre, îi arată Anton valizele din plasa de bagaje.
– Bișniț, ceva? zice vameșul și are aceeași figură încruntată.
– Ce bișniță, dom’le? face Anton. Sîntem turiști!
Însă vameșului îi atrage atenția valiza noastră burdușită cu ștergare, cergă și pahare.
– Ce aveți acolo?
Anton se uită și el la valiză, apoi ridică nevinovat din umeri.
– Păi, acolo-i țărăncuța, dom’le! zice el. Și alte cîteva cadouri pentru prietenii noștri unguri.
Vameșul insistă să dăm valiza jos ca o să verifice, însă intervine tanti Ibi care îi spune ceva calm, pe ungurește. El dă din cap în semn că pricepe, apoi ne dă înapoi pașapoartele și, în sfîrșit, ne zîmbește pe sub mustață. Parcă nu mai e atît de fioros ca la început.
– E-n ordine! Drum bun!
Apoi coboară din tren ca să mai fumeze o țigară, timpul trece, m-am plictisit și de granița asta unde nu se întîmplă nimic. După o altă jumătate de oră, trenul se urnește în sfîrșit, merge cu viteză mică, cred că aș putea să cobor și să alerg pe lîngă el. Pînă cînd, la un moment dat, Anton spune:
– Am ieșit din România!
Nu știu ce a văzut el pe geam, poate niște semne doar de el știute, pentru că eu nu văd nimic deosebit, același cîmp, apar și niște case. Însă pe Anton nu l-am văzut niciodată atît de emoționat. Nici măcar atunci cînd ajungem la vîrful Omu, nici atunci cînd se uită la un film rusesc și plînge, nici cînd ascultăm împreună Mozart la pickup, nici măcar atunci cînd îmi citește vreo poezie de Traian T. Coșovei. O ia pe mama de mînă și un timp stau nemișcați ca niște statui, privind pe fereastra trenului la un cîmp oarecare.
– Doino, ai crezut vreodată? întreabă Anton, aproape în șoaptă, la un moment dat. Că vom trece granița liberi?
– Nu, n-am crezut, zice și mama.
Apoi mama se scutură de parcă tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis urît și îmi zice mie repede:
– Adina, ți-e foame? Nu vrei un sandvici?
– Dă-mi mie, eu vreau, zice și Anton.
Pînă la urmă, mănînc și eu un sandvici și continui să mă uit pe geam încă patru ore, pînă la Budapesta – văd rîuri, case, copaci, cîrduri de gîște la fel ca ale noastre și totuși altfel. Apoi, clădiri din ce în ce mai înalte, ziduri cu desene colorate pe ele, reclame, intrăm într-un mare oraș.
Sîntem de trei zile la Budapesta, am vizitat șase supermarket-uri și toate sînt fantastice. Toate miros într-un anume fel, miros a pîine caldă, ananas, banane și alte fructe exotice pe care le poți vedea peste tot. Sînt mari, luminoase, pline de angajați care ne zîmbesc și care se dau la o parte din fața noastră atunci cînd vrem să luăm ceva de pe un raft. Aici nu există nici o coadă nicăieri, fiecare își ia ce dorește, plătește la casă și pleacă. Există frigidere întregi pline cu sucuri, nu știi pe care să-l alegi – sucuri verzi, sucuri galbene, sucuri roșii și roz. Mama se oprește de fiecare dată în dreptul vitrinei cu carne, se uită la caserolele în care sînt ambalate fripturile, cîte două, cîte trei.
– Ei, cred că ungurii ăștia au dus-o bine și pe vremea lui Ceaușescu! spune ea.
Apoi ne uităm pe rînd la toate cutiile de pe rafturi și încercăm să le citim etichetele.
– Ăsta cred că e pește! zice mama. Iar ăsta, nu înțeleg... poate să fie tocană de carne la cutie? Că scrie pe ea gulaș! O luăm?
– Doino, ai grijă ce iei! zice și Anton. Că s-au mai păcălit și alții în Germania și și-au luat mîncare de pisici!
Nu luăm nimic, doar ne uităm, ca la exponatele dintr-un muzeu. La raionul de dulciuri sînt atît de multe ciocolate încît n-aș putea să le mănînc nici în zece ani. Ah, și alune, alune din alea sărate care crănțănesc între dinți, pe care puteai să le cumperi doar de la Casa de Comenzi. Aici sînt tone de alune. Și tone de budinci pudding, mama-mare făcea la schimb cîte un tiv la o rochie sau la o fustă pentru una singură pe care o ținea luni întregi într-un sertar pentru vreo ocazie specială.
(fragment din cartea Vine vacanța cu trenul din Franța care a apărut acum o săptămînă la Grupul Editorial ART / Young ART)
