Societate

Povestea minei de la Băița este un caz tipic despre „binele” pe care ni l-au făcut nouă rușii în istoria recentă.

Empatia, deși poate provoca și compasiune sau milă, înseamnă, de fapt, să fii în stare să vezi lumea prin ochii celuilalt.

Lipsa de frică este un „salt”, nu o atitudine. La fel sînt și virtuțile.

Recunoscut prin excelență eroilor și cultivat în rîndul membrilor cetății, curajul se manifesta mai ales în confruntarea cu riscul maxim al pierderii vieții.

Logica în care trăim acum nu mai e doar cea a războiului și a păcii.

„O casă confortabilă va fi adecvată nevoilor aceluia care o locuiește.”

Mi-am dat seama că nu pot scrie despre război, nu sînt analist politic sau militar, nu pot să-mi dau cu părerea despre cele ce se întîmplă, nu sînt „doctor” în război cum sînteți voi, cei de pe Internet.

Azi, dacă vrei să exiști, trebuie să te faci remarcat cu orice preț, să strălucești și să te erijezi într-un guru.

Pentru apartenenţa la lumea liberal democratică, Ucraina luptă cu preţul vieţii unor militari și civili, al unor comunităţi asediate sau dislocate.

Fostul ofițer KGB sub acoperire – acoperit acum de veșmintele aurite ale patriarhatului – a devenit promotorul oficial al celor mai rudimentare și penibile teze conspiraționiste.

Un comportament ce-mi părea livresc și olimpian a devenit, brusc, cît se poate de uman în situația dată.

Maculatura diurnă poate fi mobil, motor, imbold al unui vis nou.

Niciodată nu am auzit un zgomot mai monstruos, care anulează ideea de liniște și de viață, decît cel al sirenelor din orașele ucrainene care anunță atacurile aeriene.

Întîlnim frecvent la Marin Tarangul acest gest, de a identifica îndărătul oricărei realități spirituale o formă de viață livrată necunoscutului, unui dinamism radical care conduce într-un invizibil luminos.

Spaimele copiilor și ale mamelor, spectrul morții iminente, trauma supraviețuitorilor, fuga din calea bombelor, toate fac parte din cohorta de nedreptate și durere pe care oamenii le provoacă semenilor dintr-o sumedenie de false motive, unele dintre ele alimentînd ideologiile puterii.

Senzația de suprarealism persistă și existența de-abia se derulează în jurul masacrelor, al morților violente, al nedreptăților fără capăt, ca un mecanism uitat.

Ce să iei mai întîi cînd trebuie să pleci peste noapte, nu se știe unde, departe?

Ne-am integrat repede în grupul slavilor și nu ne-am simțit nici un moment excluși, indiferent de limbă și de apartenență.

Cei care nu pun nici o limită propriei libertăţi se socotesc singurii îndreptăţiţi să aibă libertate.

Reculul istoric, pasiunea erudită a reconstituirii, inteligența detectivistică și propriul talent expozitiv l-au ajutat pe Mircea Mihăieș să cîștige un pariu imposibil: acela de a elucida intraductibilul.

Logica războiului și a barbariei a intrat, incredibil și inadmisibil, iar în uz.

Lectura unei poezii își cere rînduiala necesară.

Unde e viața, de fapt, dincolo de toate aceste costuri ale supraviețuirii, ale acestor nevoi primare?

Legile polifoniei pot funcționa ca argumente pentru existența lui Dumnezeu.

Răsfoind somptuosul volum Mănăstiri și biserici din Transilvania (secolele XIII-XVIII), coordonat de părintele Iustin Marchiș (Design Books, 2020), ești adus în prezența unui patrimoniu cultural și religios de o copleșitoare frumusețe și varietate.

Chiar dacă erai singur, casa era cumva vie, într-un freamăt și-un foșnet care te făceau să nu-ți fie urît.

În lipsa unui sistem real de valori, Facebook, de pildă, umple un gol și naște monstruoase așa-zise criterii valorice.

Ce se întîmplă, de fapt, dacă încercăm să transformăm o utopie în realitate?

Credinţa e redusă la ideologie, oricare ar fi ea.

Singura victorie durabilă a fostului regim din România a fost una de natură propagandistică, mult mai greu de evacuat decît ruinele industriale ale anilor ʼ80.

Îmi aduc aminte de gesturi, atitudini și obiecte cîndva obișnuite acasă. O parte dintre ele, evident, s-au pierdut.

Satul Cabrillo luase naștere în 1937, sub forma unei așezări informale de barăci și rulote destinate muncitorilor sezonieri mexicani de pe o mare plantație de lămîi, și evoluase, prin adăugiri succesive, devenind un mic sat format din 90 de familii, izolat față de orașele învecinate Saticoy și Ventura, segregat spațial și social, cu surse de apă improvizate și canalizare deficitară.

Toate miros într-un anume fel, miros a pîine caldă, ananas, banane și alte fructe exotice pe care le poți vedea peste tot.

O societate care normalizează violența, care preferă să judece în loc să asculte, să rîdă, consimțind astfel la actele de agresiune, devine, la rîndul ei, un agresor.

Cu totul semnificativ este faptul că această definire de sine a Ortodoxiei are loc pe un teren marcat de o diversitate internă, determinată ea însăși de receptivitatea sau de reactivitatea față de mutațiile occidentale post-Reformă.

Uitarea începe cu gesturi foarte mici. Și aparent anodine. De pildă, îmi dau seama că mi-am pierdut obiceiul de a tăia pîinea.

Ideea proiectului de la El Gourna a fost lansată în 1946 de Departamentul Egiptean al Antichităților, care dorea relocarea sătenilor.

Niciodată un om cu bun-simț nu va fi un bun PR pentru el însuși, bunul-simț îl va opri și îi va impune o autocenzură în ceea ce privește afișarea în public, îl va ține deoparte.

Era mereu pe drumuri, în căutare, în ofensivă ca să culeagă ceea ce era muzică tradiţională încă vie, „în situaţie” autentică de performare prin satele şi urbele din ţară.

Vastitatea deconcertantă a teritoriului național crispează elita politică a Rusiei, reușind să o împingă sistematic spre excese paranoice și spre gesturi disproporționate de suspiciune domestică.