Acești frumoși copii ai Estului
În urmă cu cinci ani, cînd în Europa nu exista nici un război și nici o pandemie și nu ne dădeam seama că We really did have everything, didn’t we? (o replică ce ne-a rămas tuturor în minte din filmul Don’t Look Up), mă aflam la Split, în Croația, într-un mic paradis ex-comunist, la un workshop de film documentar care încuraja tinerii documentariști din Europa de Est. Cu cît mai tineri și cu cît mai din Est, cu atît mai bine. Eu și partenerul meu de proiect eram singurii din România și ne-am trezit înconjurați de vorbitori de limbi slave pe care mie, uneia, mi-e greu să le deosebesc între ele pentru că nu pricep mai nimic. Aveam colegi de workshop din Polonia și Cehia, din Croația și Slovacia, din Ucraina și Belarus, din Republica Moldova, o echipă chiar din Rusia care voia să facă un film despre fostele cămine culturale sovietice și o italiancă locuind în Olanda despre care habar n-am cum de nimerise acolo. La astfel de întîlniri multiculturale, pentru mine e o experiență grozavă să urmăresc oamenii, mai degrabă decît să fiu atentă la sesiunile de workshop, multe nu sînt oricum decît niște acțiuni ce trebuie bifate. Toți colegii slavi păreau că se înțeleg de minune între ei, ca și cum ar fi vorbit aceeași limbă, de altfel mulți vorbeau unii cu alții în rusă, deși engleza era limba „oficială” a workshop-ului, însă cu cît erau „mai din Est”, cu atît o stăpîneau mai puțin. Și cu cît erau „mai din Est”, aveam senzația că împărtășeau un soi de tristețe comună, de altfel cei din republicile ex-sovietice primiseră și burse pentru că nu-și permiteau să plătească workshop-ul (în astfel de situații, dacă ești admis la workshop, poți apela la instituții culturale din țara ta ca să te sponsorizeze, însă mă gîndesc oare ce instituție culturală din Belarus ajută tinerii documentariști?), erau un soi de rude mai sărace care fuseseră primite în marea familie europeană. Pe lîngă ei, noi, ca români, debordam de optimism, cu toate că și România e cum e, iar în comparație cu vesticii, sîntem, de fapt, negativiști, posaci și predispuși să ne plîngem de milă. Totuși, ne-am integrat repede în grupul slavilor și nu ne-am simțit nici un moment excluși, indiferent de limbă și de apartenență, toți acești copii ai Estului din secolul XX se luptă, de fapt, cu aceleași frustrări și complexe pe care le cară după ei peste tot în lume, se simt intuitiv unii pe ceilalți și se compătimesc reciproc. Aceleași țări corupte, marcate de comunism, aceeași viață nesigură, aceleași dezămăgiri constante legate de „schimbare”, de clasa politică, aceeași neîncredere în propriul tău stat, aceeași resemnare. Dintre toții, polonezii, cehii și slovacii erau cei mai prezenți și mai înfipți, țările lor păreau că depășiseră un prag, acolo chiar există instituții culturale care să susțină tinerii artiști și, în fond, sînt cel mai aproape de Occident, un tînăr documentarist din Bratislava, să zicem, se urcă într-un autobuz și în maximum o oră e la Viena (de altfel, colegii noștri slovaci erau slovaci doar cu numele, căci munceau în Austria). În plus, vorbeau bine engleza și își susțineau cu entuziasm proiectele, nu puneau nici o clipă la îndoială că se vor transforma în filme care să circule pe la festivaluri și să cîștige premii. Pe italianca din Olanda nici n-o mai pun la socoteală, era plină de nonșalanță și într-o stare permanentă de relaxare, era zen și cred că voia să facă un film doar ca să se amuze, despre o activistă feministă care devenise realizatoare de filme porno pentru femei. Nu simțeam la ea nici o încrîncenare și nici o miză, cum se simțea, de pildă, la ambițioșii colegi ucraineni care păreau mereu disperați să demonstreze cîte ceva. De fapt, nu-și doreau decît să lucreze, să obțină finanțări, să se afirme dincolo de granițele țării lor, producătoarea avusese, la un moment dat, un film selectat la Cannes, într-o secțiune mai puțin importantă, însă ținea morțiș să amintească asta de fiecare dată cînd lua cuvîntul, regizorul era și istoric, 40 plus, vorbea prost engleza și de aceea, poate, îmi dădea mereu senzația că era frustrat de faptul că nimeni nu înțelegea cu adevărat realitatea din țara lui. Sau că nu dădea doi bani pe ea. De altfel, ce știm noi despre toate aceste țări? Sînt vecinii noștri și în același timp doar niște țări pe-o hartă, habar n-avem ce se petrece peste gard, în Serbia sau Ucraina (pînă la acest război, cîți știau cine e Zelenski?), care sînt cei „răi” și care sînt cei „buni”, ce marote înfruntă oamenii de rînd, care e viața lor. Niciodată nu ne-a interesat, măcar ca să luăm aminte și să învățăm din greșelile lor, pentru că mereu am privit doar spre Vest, spre Occident. Și se vede treaba că nu e bine să ignori Estul și micile lui întîmplări de zi cu zi, pentru că la un moment dat se poate întîmpla o catastrofă cum se întîmplă acum și nu mai înțelegi pe ce lume trăiești, există oameni în Est care, deși au trecut mai bine de 30 de ani de la căderea comunismului, nu au avut un minim exercițiu al democrației. Colegele din Rusia mi s-au părut un pic din alt film, una dintre ele era foarte frumoasă și cumva inaccesibilă, a doua, regizoarea, era bună de pus la rană, se îmbăta seara, avea probleme sentimentale pe care le împărtășea tuturor, s-a cuplat cu unul pe-acolo, a plîns, a suferit, a doua zi apărea cu ochii cîrpiți de somn la workshop, jura că nu mai pune gura pe alcool niciodată și, cu determinare, o lua de la capăt cu proiectul ei, întreaga ei viață era o „piesă neterminată pentru pianină mecanică”. Haos și dramă. O mare figură rusoaica aia! Și, dincolo de toate, un suflet mare. Însă cel mai mult m-au impresionat fetele din Belarus, le zic „fete” pentru că erau niște copile, nu aveau mai mult de 25 de ani, abia terminaseră facultatea. Una dintre ele, regizoarea, era atît de fericită că ajunsese pentru prima dată „în Vest”, în lumea liberă și „adevărată”, cu un proiect personal de film, încît părea tot timpul Alice in Wonderland. Era de-o puritate și o inocență fantastice și în același timp împrăștia în jurul ei acea tristețe sfîșietoare despre care scriam la începutul textului, care pornește de la ghinionul de a te naște într-un loc nepotrivit. Nu știa o iotă engleză, la workshop o traducea colega ei, încerca să explice în cuvinte cît mai puține că ea nu-și dorește altceva în viață decît să facă film. Și cînd spunea asta se lumina la față, era bucuria unui copil. Fetele din Belarus nu-și permiteau să iasă seara la băut în oraș ca noi toți (adevărul e că la Split, în plin sezon, o bere costa 5 euro, din cauză de Adriatica), așa că își cumpărau vin ieftin de la market și beau în curtea pensiunii. N-o să uit seara petrecută cu mica regizoare în care am reușit să ne înțelegem atît de bine prin semne și prin cîteva cuvinte în engleză încît am simțit amîndouă o apropiere caldă, un început de prietenie. I-am arătat cartea mea cu Calea Moșilor, întîmplător o aveam la mine, s-a uitat îndelung și atent la ilustrații, a priceput cumva că era vorba despre copilăria mea comunistă. Apoi m-a privit admirativ: „Your book?”. „Yes, my book!” „Very good!” – mi-a spus și m-a îmbrățișat. Liuba a murit în 2020, chiar la începutul pandemiei, într-un tragic accident de mașină, mergea la o filmare la un spital din țara ei natală unde se aflau primii bolnavi de COVID. A fost un șoc pentru noi toți. Cîteva luni mai tîrziu au început protestele din Belarus, mă uitam la televizor și țineam pumnii strînși, mă gîndeam: „Hai, că poate reușiți, poate scăpați de nenorocit! Trebuie să reușiți! Pentru Liuba. Cu siguranță, acum ar fi fost acolo cu voi!”. N-au reușit.
Am plecat de la Split impregnată de tristețea Estului și cu senzația că un putregai acoperă partea asta a Europei și că nu va putea fi îndepărtat vreodată. E ca peretele meu mucegăit de acasă, în fiecare iarnă dau cu o mie de substanțe, dar în cîteva săptămîni mucegaiul reapare. Iar în acest putregai se zbat copii frumoși, copii talentați care nu pot să-și joace o carte a destinului, a jucat-o istoria în locul lor.
